Acum 50 de ani, bihorenii puteau citi atât ziare şi reviste locale, cât şi publicaţii ştiinţifice, anii 1970 fiind cei mai bogaţi, după numărul publicaţiilor editate, în perioada comunistă.
Niciuna nu scăpa, însă, de vigilenţa autorităţilor şi a cenzurii, care erau atente să nu se strecoare nici greşeli de redactare, nici scăpări ideologice. BIHOREANUL vă arată care erau publicaţiile locale ale timpului şi cum funcţiona relaţia dintre presă şi mai marii judeţului.
Presa roşie
Instalat treptat la putere, între 1945 şi 1947, regimul comunist şi-a subordonat toate mijloacele de impunere a autorităţii. La scurt timp după abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române, presa a fost subordonată Partidului Muncitoresc Român, declarându-se devotată "frontului ideologic împotriva influenţelor imperialiste", cum arată Tiberiu Troncotă în volumul "România comunistă. Propagandă şi cenzură".
Întreaga presă, devenită de stat, a intrat sub lupa cenzurii prin înfiinţarea, în 1949, a Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor. Ştirile erau scrise într-un "limbaj de lemn" bazat pe un vocabular limitat, persuasiv şi marcat de clişee, scopul urmărit fiind înlocuirea judecăţii individuale cu sugestia colectivă impusă de partid.
Ziarele şi revistele aveau, fiecare, o entitate tutelară. De pildă, Scînteia - Comitetul Central al Partidului Comunist Român, România liberă - Consiliul Naţional al Frontului Unităţii Socialiste, Munca - Uniunea Generală a Sindicatelor din România etc. Apăreau şi reviste de specialitate, culturale şi de fapt divers de bună calitate, bogat ilustrate, precum Arhitectura, Femeia, Teatrul şi Flacăra, care, în jurul anului 1970, în contextul unei relative destinderi ideologice, mai atenuau propaganda, ba chiar "înţepau" problemele cotidiene.
Din 1977, însă, lucrurile s-au schimbat. Cenzura era formal desfiinţată, dar autorii se supuneau deciziilor Secţiei de Propagandă şi Presă a CC al PCR. Legea Presei din 1974 arăta că aceasta slujea "interesele supreme ale naţiunii socialiste" şi că trebuia "să militeze permanent pentru traducerea în viaţă a politicii PCR". După 1977, calitatea tipăriturilor a scăzut, hârtia era de o calitate tot mai proastă, iar de reviste ilustrate color nu mai putea fi vorba. Inclusiv revistele de specialitate din Occident au dispărut.
Ce citeau bihorenii
Bihorul era oarecum "privilegiat", fiind unul dintre puţinele judeţe în care apăreau două gazete locale - una în limba română şi alta în maghiară. În ianuarie 1945 erau înfiinţate ziarele Viaţa nouă şi Uj élet, devenite ulterior Crişana, respectiv Fáklya.
Politica editorială nu s-a schimbat aproape deloc în 45 de ani, nici calitatea grafică, subiectele venind constant din economie, pentru promovarea "realizărilor" agricole, industriale şi din construcţii, din învăţământ, tineret, cultură, sport. Ştirile externe erau atent alese şi nuanţate în funcţie de orientarea regimului, în general fiind prezentate aspecte negative din ţările vestice şi pozitive din cele socialiste. Marile decizii politice, discursurile reprezentanţilor "conducerii de partid şi de stat", anumite Decrete şi Legi, mai apoi cultul personalităţii şefului statului erau subiecte obligatorii.
Articolele apăreau conform "indicaţiilor" Comitetului Judeţean al PCR şi planurilor stabilite în redacţii, aprobate de cenzură şi de mai marii judeţului. Ziarele aveau redactori proprii, dar şi corespondenţi voluntari în întreprinderile agricole şi industriale. Exista şi un "plan de producţie", iar corespondenţii fruntaşi erau promovaţi (în foto sus, cei ai anului 1954). În 1972 Crişana apărea în 37.000 exemplare, iar Fáklya în 27.000, tiraje similare păstrate şi în anii următori.
Anii 1960 au fost cei ai diversificării publicaţiilor locale. În septembrie 1965, Alexandru Andriţoiu reînfiinţa revista de cultură Familia (facsimil), cu ocazia centenarului publicaţiei. În iunie 1968 apărea prima revistă studenţească locală, Gaudeamus, a Institutului Pedagogic, care edita şi un anuar al cadrelor didactice - Lucrări ştiinţifice. Existau şi reviste ale elevilor, precum Ţara visurilor noastre a Liceului Emanuil Gojdu sau ABC a Liceului Pedagogic. Din 1973, Muzeul Ţării Crişurilor publica trei anuare ştiinţifice - Crisia, Biharea şi Nymphaea.
Prea puţin, prea mult
O analiză făcută în 1971 de Secţiile de presă şi propagandă ale Comitetului Judeţean Bihor PCR conchidea că activitatea ziarelor era în general bună şi ancorată aşteptărilor decidenţilor locali. Dar prim-secretarul de Bihor, Victor Bolojan, afirma că nu găsea nimic interesant în ele, aveau prea puţine pagini (4), iar articolele erau prea tehnice şi neinteresante pentru public. O propunere ca numărul paginilor să crească la 6 era, însă, inacceptabilă, pe motivul economisirii hârtiei. Mai mult, din acelaşi motiv, în 1974 ambele ziare şi-au micşorat formatul.
Factorul politic cerea ziarelor să fie atente şi la fotografiile publicate. Ele nu puteau apărea la întâmplare, iar amplasarea lor în pagini trebuia să nu lase loc de interpretări. Comitetul chiar s-a arătat deranjat că deasupra unei imagini cu persoane era o alta cu tractoare. 
Următorul prim-secretar, Petre Blajovici (foto), reproşa redacţiilor slaba colaborare cu organizaţiile PCR din judeţ pentru scrierea articolelor, inclusiv faptul că unele comune nu apăreau deloc în paginile lor, pe când Oradea şi localităţile vecine erau cele mai vizibile.
Un caz aparte era rubrica sportivă. Dacă în 1972 CJ al PCR Bihor socotea că în Crişana erau prea multe ştiri sportive, în 1978 le vedea ca fiind prea puţine. De altfel, şeful Secţiei de propagandă, Ioan Vulturar, opina că acestea nu aveau nevoie de prea multă atenţie, în locul lor putând fi publicate veşti din alte "domenii importante".
"Adevăraţi gazetari comunişti"
Ziariştii trebuiau să fie pregătiţi profesional, dar şi ideologic şi moral. O parte erau absolvenţi ai Academiei Ştefan Gheorghiu, buni profesionişti, dar redactorul-şef al Crişanei, Gheorghe Bilţ arăta că în redacţie se găseau şi cazuri negative, persoane care încurajau absenteismul, care împrumutau bani fără să-i restituie ori care întârziau să predea textele chiar cu săptămânile.
Lakatos Andrei, în 1971 redactor-şef al Fáklya, arăta că avea colegi de breaslă cu o vechime de 5-10 ani care "habar nu au de meseria de ziarist". Prin urmare, Judeţeana de partid cerea perfecţionarea redactorilor, toţi trebuind să urmeze cursuri de educaţie politico-ideologică, pentru a deveni "adevăraţi gazetari comunişti" şi a lăsa subiectivismul deoparte.
Pentru a fi publicate, articolele treceau prin câteva etape. Prima era dactilografierea de pe ciornă, urmată de verificarea greşelilor de către şeful de resort şi de secretarul de redacţie. Cele pe teme politico-ideologice erau verificate şi de propagandiştii de partid. După culegerea la linotip, se tipărea un exemplar de probă al ziarului, verificat de două ori de "tov. cap-limpede", ca apoi să poată fi produs şi difuzat.
În general, în presa bihoreană erau puţine cazuri de articole respinse de cenzură sau autorităţi, dar se mai întâmpla să fie date la refăcut. Redactorul-şef al Familiei, Alexandru Andriţoiu (foto), susţinea că revista "nu a dat prea multă bătaie de cap organelor", recunoscând totuşi că orientarea ideologică a articolelor nu era "suficient de clară". Ridicau probleme materialele de filosofie, poeziile sau portretele de autori, dacă erau interpretabile negativ.
Rigidă în anii ’50, în diversificare în anii ’60, dar revenită la rigori mai dure în anii ’70-’80, presa bihoreană a fost un mijloc de informare şi divertisment în limitele adaptate cerinţelor "de sus". Cititorii se orientau, iar dacă ziarele erau terminate repede, oricând exista o carte bună care să le completeze setea de cunoaştere...
PROPAGANDA AUDIO
Radio şi radiofonie în Bihorul comunist
Radioul este, încă din perioada interbelică, atât un mod de informare, cât şi de destindere a publicului. Postul naţional de radio a fost înfiinţat în 1928, el trecând în anii ’50 în subordinea directă a Consiliului de Miniştri. Conţinutul era adaptat cerinţelor "de partid", dar se diversifica şi apăreau noi programe şi posturi regionale. În oraşe şi comune erau înfiinţate staţii care transmiteau emisiunile prin difuzoare amplasate în spaţiul public, aşa cum erau şi în Piaţa Victoriei, azi Unirii, din Oradea (foto).
Astfel de staţii existau şi în Aleşd, Ceica, Sântana, Cefa, Ştei, Salonta, Tinca, cu comitete de redacţie care retransmiteau programele radio naţionale, inserând ştiri şi emisiuni locale, despre agricultură, pomicultură şi creşterea animalelor, mergând până la mobilizarea muncitorilor pentru îndeplinirea şi depăşirea planului de producţie, lăudarea "fruntaşilor" şi criticarea "codaşilor".
Radioficarea satelor era făcută după oportunităţi, unde exista electricitate şi destui potenţiali abonaţi, dar arhivele arată că ţăranii, şi mai ales orăşenii, nu se înghesuiau să asculte emisiunile. În schimb, liderii de partid judeţeni erau nemulţumiţi că staţiile transmiteau prea multă muzică şi prea puţină propagandă.
Îndemnurile de depăşire a planului erau repetate şi prin staţiile de radioamplificare din marile întreprinderi orădene, precum Înfrăţirea, Solidaritatea şi Trustul de Construcţii.