Unul din cartierele Oradiei, care nu demult a trecut centenarul, este cel din zona bulevardului Ştefan cel Mare. Conceput după principiul "oraşului grădină", atunci la modă în Europa occidentală, a fost creat în anii 1910, s-a extins în interbelic, iar în perioada comunistă a fost parţial sistematizat.
BIHOREANUL vă arată povestea unui cartier orădean ce se voia etalon în La Belle Époque, dar căruia deceniile tumultoase ce au venit i-au schimbat mult aspectul.
Pe model englez
La finele secolului al XIX-lea, Oradea se termina la Gara mare şi la Episcopia Romano-Catolică, ultimele case fiind ridicate pe străzile din lunca Crişului (cartierul Rét). Dincolo de actuala stradă Berzei se afla grădina Asociaţiei Economice a oraşului, unde se cultivau căpşuni, struguri şi pomi fructiferi. Pe o bucată a fost amenajat parcul Erzsébet (azi stadionul Iuliu Bodola), iar în vecinătate se afla clădirea Institutului preoţilor romano-catolici.
Istoricul Mircea Paşca arată, în teza sa de doctorat despre Oradea anilor 1900, că iniţiativa dezvoltării unui cartier pe terenul de dincolo de Episcopie a aparţinut arhitectului Rimanóczy Kálmán junior, proprietarul unei suprafeţe mari de teren în zonă, azi delimitate de străzile Lacu Roşu, Cantacuzino, Bârsei şi Ştefan cel Mare din cartierul Rogerius. Acesta a pregătit un proiect pentru un ansamblu de 109 vile destinate clasei de mijloc, parcelele având între 600 şi 800 metri pătraţi. Erau prevăzute dotări de cartier precum şcoală, magazine, post de poliţie şi locuri de joacă.
Proiectul său a fost aprobat de Primărie în 1910, parteneriatul prevăzând că autoritatea locală avea să realizeze străzile cu toate utilităţile, iar arhitectul să contribuie la construirea trotuarelor şi la plantarea de arbori. Tot Rimanóczy jr. a pregătit şi proiectele de case, inclusiv a sa, istoricul indicând clădirea din colţul actualelor artere Ştefan cel Mare şi Locomotivei (foto), unde ar fi urmat să locuiască.
Clădirile aveau să fie amplasate în mijlocul parcelelor, înspre stradă putând fi amenajate mici grădini. Era o adaptare locală a mişcării Garden City, promovată de urbanistul britanic Howard Ebenezer în jurul anului 1900, care îmbina urbanul cu ruralul, fiind prietenoasă cu mediul, vizând oraşe complet noi, de mici dimensiuni, dezvoltate concentric, cu servicii publice în centru, drumuri radiale, locuinţe în mijlocul parcelelor şi terenuri agricole pentru necesităţile locale. Totodată, orăşelele-grădină puteau funcţiona în jurul marilor oraşe, pentru reducerea aglomerării acestora.
Plan armonios
În 1910, după aprobarea Primăriei, proiectul Százház Kertváros (Oraşul-grădină cu o sută de case) a lui Rimanóczy era lansat, viitorii locuitori având posibilitatea să obţină un credit pe 35-50 de ani pentru ridicarea caselor, ratele urmând a fi la nivelul unei chirii lunare modice.
Istoricul Péter Zoltán arăta că vilele aveau să fie construite în stiluri diferite, pentru a fi evitată monotonia arhitecturală, structura de rezistenţă trebuia să fie solidă, iar materialele de construcţii şi finisajele de bună calitate. Casele, minimaliste, dar sugerând secessionul prin mici detalii, erau prevăzute cu 2-4 camere, bucătărie şi cămară, iar variantele cu 3 şi 4 camere urmau să aibă şi baie. Arhitectul şi-a propus să pună la dispoziţia celor interesaţi trei variante de proiect în mod gratuit, beneficiarii nefiind, însă, obligaţi să le folosească.
În vara lui 1910 erau deja în construcţie 15 case, iar în anul următor erau introduse utilităţile. Străzile au fost construite paralel, pe două au fost plantaţi arbori şi au fost amplasate chioşcuri pentru ziare. 20 de case au fost construite în 1910-1912, câteva existând şi azi, precum cea de pe strada Locomotivei 13 (foto) sau cea de pe strada Zimbrului 22. Alţi proprietari ai parcelelor au amânat lucrările, în contextul reducerii creditării şi al izbucnirii Primului Război Mondial.
Străzile purtau nume precum Fülemüle (Privighetorii), Gyöngyvirág (Lăcrămioarei) sau Szegfű (Garoafei).
În creştere
Cartierul Grădini a crescut mult în perioada interbelică. Au fost construite case şi vile pe parcelele deja delimitate, fiind create altele către vest. Străzile existente au fost redenumite de administraţia românească, unele păstrându-se până azi: Ioan Cantacuzino, Traian Lalescu, Michelangelo. În 1931 oraşul se întindea deja până la strada Transilvaniei de azi, chiar şi dincolo de ea, până la calea ferată spre Salonta. Au fost ridicate zeci de case noi, de la imobile din chirpici până la vile cu 2, 3 sau mai multe camere, inclusiv în stil Art deco, precum cea de pe strada Locomotivei 14 (foto).
În colţul străzilor T. Lalescu şi Hepler (azi Bârsei) a fost construit în 1931 un paraclis, ulterior transformat în biserica romano-catolică Sfântul Iosif. Tot pe Lalescu a fost ridicată şi biserica Sfântul Ierarh Nicolae (Biserica Albastră). În 1927 fusese înfiinţată Parohia Ortodoxă Română Viile Orăzii, iar în 1931 se crea un Comitet de iniţiativă pentru construirea unei biserici în cartier. Comitetul a lansat apeluri către populaţie pentru strângerea fondurilor necesare construcţiei, iar piatra de temelie a fost pusă în 1938. Biserica, ridicată în stil bizantin, în cruce grecească (foto jos), a fost terminată abia în 1952, după ce în prima jumătate a anilor 1940 lucrările au fost sistate.
Bombardamentele americane asupra Oradiei din 6 septembrie 1944 au afectat şi cartierul, aflat aproape de ţintele aviaţiei - gara şi depoul de locomotive. În locul caselor lovite au fost construite altele, în anii 1950-1960, până la începutul anilor ’70.
Perspectiva desfiinţării
Aspectul zonei s-a schimbat sub regimul comunist. Locul avea un caracter parţial industrial încă din interbelic, între străzile Zimbrului şi Bârsei existând o fabrică de ţigle şi una de textile (foto) - Ortex, devenită în 1950 Vasile Roaită, apoi Textila Crişana. În zonă funcţiona şi o linie de tramvai, deschisă în 1930, care făcea legătura între gară şi Episcopia-Bihor, traseu desfiinţat în 1968.
În finalul anilor ’70 şi în anii ’80 a avut loc sistematizarea cartierului Rogerius între străzile Ostaşilor (azi Corneliu Coposu), Transilvaniei şi Proletarilor (acum Bulevardul Ştefan cel Mare). Şantierul avansa dinspre străzile Flammarion şi 16 Februarie (Traian Lalescu), unde în 1978-1979 se construiau blocuri prefabricate şi de garsoniere. În 1980 începea sistematizarea străzii Lacu Roşu, astfel că la începutul deceniului cartierul Grădini era înconjurat de şantiere.
Detaliile prevedeau pentru o etapă ulterioară construirea de blocuri din prefabricate cu patru etaje şi între străzile Locomotivei şi Zimbrului. Totodată, planurile de sistematizare ale bulevardului din 1987 cuprindeau, tot pentru un timp nedefinit, scurtarea străzilor Michelangelo, Locomotivei şi Vagonului pentru construirea celui de-al doilea şir de blocuri dinspre bulevard. Bucata de cartier nu a mai intrat în lucru, probabil fiindcă prioritară era construirea bulevardului.
În prezent, printre vilele antebelice şi interbelice, există şi case noi sau renovate, zona beneficiază de toate utilităţile, iar străzile sunt asfaltate. Un cartier care mai îmbină vechiul cu noul şi cu verdeaţa, semn că denumirea de Grădini este, cât de cât, de actualitate.
ARHITECT PENTRU GENERAŢII
Viaţa şi activitatea lui Rimanóczy Kálmán junior
Omul din spatele proiectului Cartierului Grădini, Rimanóczy Kálmán junior (foto), a fost fiul lui Rimanóczy Kálmán senior, tot arhitect, care în anul 1867 a fost invitat din Budapesta să lucreze în Oradea, ulterior stabilindu-se aici. Primul său fiu (Kálmán junior; în 1873 se năştea Béla, fratele mai mic) s-a născut în oraşul de pe Criş în 1870, a studiat la Politehnica din Berlin, specializându-se mai departe la Budapesta.
Datorită inspiraţiei şi talentului său, deschis la curentul secession la modă în Europa începutului de secol XX, a devenit unul dintre cei mai apreciaţi arhitecţi orădeni. Rimanóczy primea comenzi atât din partea statului, cât şi de la oamenii de afaceri locali, pentru a construi clădiri publice şi private, printre care sediul Cercului Catolic (azi Filarmonica de Stat), palatul Finanţelor Publice (viitorul sediu al Consiliului Judeţean Bihor) sau palatul Primăriei.
Este şi autorul clădirii Baroului de avocaţi, al palatului Apollo, comandat de Primărie, şi al palatului Moskovits Miksa, aflat peste drum. A proiectat şi a construit locuinţa familială din strada Urí (azi Roman Ciorogariu) - azi sediul Episcopiei Ortodoxe, a fost consilier local şi a deţinut o fabrică de ţigle. A lucrat şi în oraşe precum Budapesta şi Triest, murind în 1912, la nici 40 de ani, într-un sanatoriu de lângă Viena.