După impunerea regimului comunist de către Armata Sovietică și primele măsuri de transformare a economiei și societății de după 1948, de la naționalizarea mijloacelor de producție la epurările din administrație, viața s-a schimbat radical și în Oradea. Noile baze ale societății, coordonate de Partidul Muncitoresc Român, au necesitat adaptare, pentru unii foarte grea.
BIHOREANUL vă arată care erau realitățile în oraș în „obsedantul deceniu” al anilor 1950.
Noua administrație
La finalul anilor ’40, Bihorul traversa o perioadă complicată. Atât la sate, cât și în mediul urban, populația se vedea nevoită să renunțe la proprietatea personală, existau mari probleme de aprovizionare, condițiile de transport erau dificile, iar frica de epurări și arestări, din cauza opoziției față de regim, se tot extindea.
Din administrație au fost excluși o mare parte a vechilor angajați, campania de „purificare” a instituțiilor începând în 1945, după instalarea guvernului dr. Petru Groza. În anii următori, de la primari și până la funcționari au fost înlocuiți cu tovarășii de încredere ai regimului.
Primul primar comunist al Oradiei a fost Ványai Károly, între 1945 și 1949. În anii ’50, orașul era administrat de un Sfat Popular, urbea având trei primari, numiți președinți ai Sfatului Popular local: Pusztai Sándor (1949-1953), Boros István (1954-1955) și Vig András (1956-1960).
Prin reforma administrativă din 1950, când județele au fost înlocuite cu regiuni și raioane, orașul a fost împărțit în trei „sectoare”, numite și ele raioane, grupând mai multe cartiere: raionul Breiner Béla (activist comunist orădean, cartierele de vest), raionul Mareșal Malinovski (zona de est, pe unde a intrat cu armata sovietică în oraș în toamna lui 1944) și raionul 1 Mai (sudul orașului).
În creștere
În 1948, Oradea avea 83.991 locuitori, dintre care majoritatea (68,60%) maghiari, românii reprezentând sub o treime. Zona centrală era înconjurată de cartiere de case, cele mai importante fiind Velența, Dorobanților, Ioșia și Decebal. În 1950, orașului i s-a adăugat satul Seleuș, devenit cartierul Nufărul, iar în 1956 satul Episcopia-Bihor devenea și el cartier.
Economia locală s-a schimbat fundamental. Fabricile au fost naționalizate, apoi comasate sau divizate, rezultând întreprinderi în căutare de muncitori. De pildă, în 1953-1955 era fondată uzina Înfrățirea (foto) prin unificarea a zece fabrici și ateliere, specializându-se în producția de mașini-unelte.
Tot prin fuziuni a fost înființată, în 1951, Întreprinderea de Accesorii pentru Mijloace de Transport (IAMT). Alte fabrici dezvoltate în acei ani au fost Dobrogeanu Gherea și Solidaritatea (ambele de încălțăminte), Victoria (spirt), Transilvania (vopsele), 1 Mai (blănuri), Avântul (boia), Sinteza (produse chimice) și fabrica de bere, care continuau activități începute în perioada interbelică, dar acum lucrau în baza planurilor economice, deseori nerealiste și rupte de nevoile reale ale economiei.
Întreprinderile erau dispersate în mai multe zone: în Decebal, Velența - Subcetate, pe Calea Clujului, dar și prin centru. Zona Cetății era foarte activă, în vecinătate funcționând uzina electrică, mai multe fabrici, autogara (în Piața Gojdu de azi) și depoul de tramvaie (acum Piața Cetate). În Oradea mai funcționau câteva cooperative meșteșugărești, trei Gospodării Agricole Colective, o întovărășire agricolă și o Stațiune de Mașini și Tractoare.
Oferta locurilor de muncă a crescut, iar țăranii încercați de colectivizarea agriculturii au migrat către oraș în căutarea unui rost. Urmarea a fost începutul urbanizării accelerate a regiunii, Oradea crescând la aproape 99.000 locuitori în 1956 și 106.000 în 1960. Totodată, apăreau noi orașe, precum Petru Groza (fostul sat Ștei), Nucet și Vașcău, alături de vechile Beiuș și Salonta.
Criză de case
A urmat, desigur, un deficit de locuințe. Pentru nou-veniți, autoritățile au pus la dispoziție case și apartamente naționalizate, în care ajungeau să locuiască mai multe familii laolaltă.
Naționalizarea locuințelor a început în noaptea de 19 spre 20 aprilie 1950, fiind vizate imobilele foștilor industriași, moșieri, bancheri și comercianți, ale căror afaceri fuseseră deja preluate de stat. Arhivele arată că, în doar două zile, în Oradea au fost naționalizate circa 5.000 de locuințe, fără împotriviri notabile.
Treptat, întreprinderile și statul au început să construiască apartamente și case pentru muncitori și funcționari, precum și cămine de nefamiliști. În 1956 era dat în folosință un bloc pe strada Republicii (foto), iar în anii următori se ridicau, inclusiv prin muncă voluntară, cele de pe străzile Pasteur, Decebal și Magheru, precum și cele de pe strada Parhon (azi Calea mareșal Averescu), destinate milițienilor.
În mai mică măsură, particularii ridicau și ei case, prin finanțare proprie sau prin credite. Era cazul lucrătorilor de la Înfrățirea și Victoria, care-și făceau case pe strada Vlahuță, și a celor de la fabricile de ulei și vopsele, care în 1955-1956 construiau în Velența cu ajutor de stat.
În paralel, s-a investit în domeniul public. Actualul parc 1 Decembrie, numit în epocă 23 August, a fost înființat din vara lui 1950, când pe locul vechii piețe agricole au fost trasate alei și s-au făcut primele plantări. Puține străzi au fost modernizate până în finalul anilor ’50, iar canalizarea lipsea din mai toate cartierele periferice.
În schimb, s-au construit poduri noi peste Criș - cel din centru în 1949, iar între 1954-1955 podul din strada Magheru și cel pietonal din capătul străzii Plevnei. Liniile de tramvai au fost extinse către Episcopia Bihor, pe străzi zărindu-se și primele vagoane de mare capacitate.
La piață și la... teatru
În anii 50 orădenii își făceau cumpărăturile în câteva piețe și în magazinele de stat. Cea mai mare piață funcționa în centru (Piața 1 Mai), peste drum de remiza de tramvaie. Altele erau amenajate în zona Olosig (pe strada Karl Marx, azi Menumorut) și în Velența (pe strada Parhon). De asemenea, în zona Decebal funcționau târgurile de animale și piețele de lemne și fân, mutate în jumătatea anilor ´50 în Velența pentru a se face loc noilor blocuri. Totodată, în oraș funcționa o rețea de magazine alimentare, care în 1958 număra 58 de unități.
În schimb, „distracțiile” vremii erau mai puține: teatrul și filarmonica, muzeul regional și cinemaul, unde rulau mai ales filme sovietice și est europene. De pildă, în 1955-1957 Teatrul de Stat prezenta comedia „O scrisoare pierdută” de Caragiale, „Liceenii” de C. Treniov și spectacole ca „Slugă la doi străini” de Carlo Goldoni și „Titanic Vals” de T. Mușatescu. Cinematograful Pușkin din Palatul Vulturul Negru a fost deschis în 1956, cu filmul sovietic „Drum periculos”.
În cartiere au fost înființate mici cămine culturale, precum cele din Cinka Pana (cartierul romilor) și Ionaș (azi Tokai). Din 1953, amatorii de sport aveau la dispoziție un nou stadion lângă Parcul Bălcescu, iar din 1955, baza Voința (foto), dotată cu terenuri de fotbal, baschet, volei, tenis și o pistă de atletism. Pentru copii a fost amenajat, în Parcul Bălcescu, Orășelul Copiilor, cu aparate de joacă, gherete cu sucuri și dulciuri și un tramvai de agrement.
Primul deceniu al regimului comunist a fost unul de schimbări, o perioadă de tranziție către societatea complet centralizată, dar și de rezolvare a unor nevoi minimale ale cetățenilor. Chiar dacă investițiile au crescut, calitatea vieții nu a urcat însă semnificativ, astfel că multe probleme au rămas de rezolvat în anii următori.
ÎNCHISORILE ORADIEI
Calvarul deținuților politici
Dincolo de liniștea relativă a cotidianului, în anii 1950 opozanții regimului comunist erau supuși represiunii, la nivel național existând o întreagă rețea de închisori și lagăre de muncă forțată unde ajungeau toți cei care criticau autoritățile ori erau considerați „dușmani ai poporului”.
În volumul „Iadul roșu în orașul de pe Criș”, istoricul Cristina Pușcaș arată că în Oradea au fost închiși mii de deținuți politici. În iulie 1945, sovieticii au amenajat într-un subsol al Cetății un lagăr de tranzit, destinat prizonierilor de război și celor ce urmau să fie trimiși în penitenciarele din Timișoara, Sighetu Marmației și Târgu Jiu. Nu se știe câți oameni au fost internați aici, dar între ei s-au numărat mulți șvabi din Banat, adesea puși la muncă în ateliere de fierărie, tâmplărie și lăcătușărie.
Date mai concrete există privind penitenciarul din centru (foto), unde între 1948-1961 au ajuns peste 7.000 de deținuți politic, unii condamnați, alții aduși doar pentru anchete. Ajunsă închisoare de categoria I, cea din Oradea era ocupată pe sfert de deținuți politic, condițiile de detenție fiind între cele mai grele din țară: celulele erau reci, se dormea pe priciuri sau paturi de fier fără saltele, nu existau pături, iar pretutindeni era mucegai. Toți au fost eliberați abia în urma decretului de grațiere semnat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1964.
