Cu şapte decenii în urmă, Bihorul fierbea. Instalat de puţin timp, regimul comunist profita de puterea sa deplină pentru a transforma radical recent proclamata Republică Populară Română.
Epurările în administraţie înlocuiseră specialiştii din instituţii cu tovarăşi loiali Partidului Muncitoresc Român (PMR), iar din 1948 începuse naţionalizarea fabricilor, minelor şi a tuturor celorlalte mijloace de producţie. Urmau terenurile agricole...
BIHOREANUL vă arată cum s-a desfăşurat colectivizarea agriculturii în judeţ, care în acea vreme era preponderent rural.
Reformă... de formă
La finele anilor ’40, comuniştii încă aveau puţini adepţi. Muncitorii, baza de masă, erau puţini, căci România era majoritar agrară, trei sferturi din locuitori trăind la ţară şi ocupându-se cu agricultura. Cucerirea lumii satului a fost, deci, un obiectiv strategic al puterii. Dar era nevoie de o "momeală" pentru atragerea ţărănimii - reforma agrară.
Începută în 1921, aceasta a avut ca rezultat, în perioada interbelică, mii de împroprietăriri şi distribuiri de locuri de casă. Considerând-o nefinalizată, Partidul Comunist voia s-o "desăvârşească", astfel că în 23 martie 1945 a dat Decretul-Lege nr. 187, prin care toate proprietăţile mai mari de 50 hectare erau preluate de stat şi distribuite ţăranilor cu pământ puţin sau deloc. Excepţie făceau terenurile Casei Regale, ale mănăstirilor şi instituţiilor. Urmările preconizate: atragerea ţăranilor către noul regim şi scoaterea moşierilor din viaţa publică.
În Bihor, reforma s-a făcut rapid, până în august 1946 fiind expropriate 268 de moşii. Camera Agricolă propunea totodată înfiinţarea primelor "ferme model" după sistem sovietic, în Marghita, Săcueni, Sălard, Inand şi Balc, comuniştii promiţând atunci că proprietatea privată a gospodăriei ţărăneşti va fi "apărată şi întărită".
Dar noua "reformă" nu corespundea ideologiei sistemului comunist, ce prevedea proprietatea statului şi asupra terenurilor. Împroprietărirea ţăranilor avea să fie "uitată" după alegerile din toamna anului 1946, când comuniştii au câştigat, fraudulos, întreaga putere.
Preluare cu forţa
Toţi cei care aveau terenuri, animale şi maşini agricole erau consideraţi "chiaburi", duşmani ai statului şi ai poporului. Prin urmare, deposedarea lor a stat la baza colectivizării agriculturii şi transformării ei într-una de stat.
Ţărănimea era împărţită în cinci categorii: ţărani fără pământ, ţărani săraci, ţărani mijlocaşi, ţărani înstăriţi şi moşieri. Cei fără pământ şi săraci erau, oficial, sprijiniţi de stat, pe când cei înstăriţi erau prigoniţi. În realitate, cu toţii au suferit de pe urma confiscării pământurilor, din cauza regimului cotelor prin care agricultorii erau obligaţi să predea statului cea mai mare parte din producţie şi a recoltelor slabe.
Colectivizarea a început scriptic prin Decretul nr. 83/2 martie 1949, dar în realitate deja în noaptea de 1/2 martie "echipe operative" au descins la domiciliile moşierilor pentru a le confisca bunurile. Istoricul Gabriel Moisa arată în volumul "Colectivizare, rezistenţă şi represiune în vestul României" că în Bihor au fost înregistraţi 107 moşieri şi 82 de moşii confiscabile, în total 5.100 hectare de pământ.
Acţiunea a fost momentul declanşator al colectivizării agriculturii. Procesul a fost mult mai lung decât se aşteptau autorităţile şi a avut mai multe faze. Mai ales între 1949 şi 1953 (anul morţii lui Stalin) a fost folosită forţa, opozanţii fiind arestaţi sau deportaţi, în timp ce în multe sate au avut loc revolte. În total, arată istoricul Dennis Deletant în volumul "România sub regimul comunist", până în 1961 în România au fost arestaţi 80.000 de ţărani care s-au opus colectivizării.
Ulterior, lucrurile s-au mai relaxat, atât datorită depărtării de ideologia sovietică, cât şi pentru că oraşele aveau mare nevoie de alimente. După o oarecare pauză, din 1957 ritmul colectivizării a sporit, cotele obligatorii fiind eliminate, dar presiunea asupra ţăranilor de a se înscrie în gospodăriile agricole a crescut.
Intraţi în "colectivă"!
Propaganda oficială ridica în slăvi cooperativizarea, esenţială pentru construirea societăţii comuniste, sătenii fiind îndemnaţi să "intre în întovărăşire" (foto). Întovărăşirile au fost prima formă de practicare a agriculturii în comun, munca prestată fiind remunerată. PMR voia ca prin "munca de convingere" a propagandiştilor să fie incluşi cât mai mulţi ţărani în sistemul agricol socialist.
În anii 1950, ziarele locale Crişana şi Fáklya susţineau o propagandă intensă pentru ca ţăranii să adere la întovărăşiri, venind zilnic cu exemple din toate satele, cu numărul de familii şi suprafeţele cu care participau. Ele erau dublate de contra-exemplele celor care refuzau să facă acest pas, arătându-se că aceştia aveau doar de pierdut. Mai ales la începutul anilor ’50, presa vitupera chiaburimea, promovând aşa-zisa "demascare" a acesteia de către săteni, adică evidenţierea relelor pe care le-ar fi făcut pentru "exploatarea" ţăranilor.
Colectivizarea s-a încheiat oficial în 1962. Pe parcursul verii, comunele şi raioanele (n.r.-unităţi administrative cu mai multe comune, existente între 1950-1968) raportau finalizarea operaţiunii, tot mai multe "lăudându-se" ca fiind "complet cooperativizate". De pildă, comuna Tinca primise titulatura deja din luna mai 1957 (foto).
Grosul colectivizărilor a avut loc în jurul anului 1960, liderul PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej arătându-se satisfăcut în Plenara din 23-25 aprilie că circa 96% din terenurile din ţară aparţineau statului. Ţăranilor le rămăsese grădina din curtea casei, plus terenurile din zone de deal, greu accesibile.
GAC, SMT, CAP
Treptat, pe măsură ce pământurile erau puse la comun şi preluate de stat, în satele şi comunele din Bihor au fost constituite Gospodării Agricole Colective şi de Stat. Vechile grajduri ale moşierilor au fost preluate de GAC-uri, iar unele case de locuit au devenit sedii de Gospodării, totul după modelul sovietic al colhozurilor, scopul final fiind, oficial, creşterea bunăstării şi producţiei agricole.
Utilajele, maşini de semănat, treierat, camioane şi tractoare pe şenile, încă puţine la începutul anilor ’50, erau şi ele folosite în comun, fiind păstrate în Staţiuni de Maşini şi Tractoare, dar o bună parte a lucrărilor erau făcute încă manual şi cu animale.
Ulterior, GAC-urile au fost transformate în Cooperative Agricole de Producţie şi Întreprinderi Agricole de Stat care, la fel ca întreprinderile industriale, aveau de îndeplinit planuri de producţie, prin obţinerea unor anumite cantităţi de recolte (foto). Deşi în CAP-uri s-au făcut investiţii în utilaje şi sisteme de irigare, iar producţia agricolă a crescut, în realitate aceasta era mult sub raportările oficiale.
Cu mic, cu mare...
Conform monografiei judeţului din 1971, în 1969 în Bihor erau 11 Întreprinderi Agricole de Stat, 175 de Cooperative Agricole de Producţie şi 9 întreprinderi de mecanizare a agriculturii, cu un total de 3.163 tractoare.
Aici lucrau sătenii, iar toamna, când se adunau recoltele, pe câmpuri erau aduşi la muncă inclusiv militari şi utecişti aflaţi în perioada de "muncă patriotică". În total, dintre cele aproape 478.000 hectare de terenuri agricole din judeţ, doar 51.000 hectare, puţin peste o zecime, erau particulare.
Proces de bază al sistemului comunist, colectivizarea agriculturii a modificat complet lumea satului, lăsând sătenii fără proprietate şi forţându-i fie să devină muncitori în cooperative, fie să plece în oraşe. Asta, până la revoluţia anticomunistă din 1989, care a schimbat, din nou, sensul istoriei, privilegiind democraţia, proprietatea privată şi economia de piaţă.
TRANSFORMAREA SATELOR
De la modernizare la sistematizare
În anii 1950-1960 satele din Bihor au trecut prin multe schimbări. Preluarea de către stat a terenurilor agricole a forţat multe familii să migreze către oraşe, unde, datorită industrializării, aveau şanse să-şi găsească un loc de muncă. Fenomenul a dus la scăderea ponderii populaţiei rurale comparativ cu cea din mediul urban. Dacă în 1956, 72,4% dintre bihoreni locuiau în sate, în 1972, după zece ani de la încheierea colectivizării, procentajul scăzuse la 64,16%, pentru ca în 1990 să fie de 51,38%.
Satele s-au schimbat şi fizic, prin investiţii menite să le "apropie de oraş". Până în 1970, majoritatea au fost electrificate. În multe centre de comună s-au construit cămine culturale, dispensare, magazine, precum cel din Vintere (foto), şi clădiri noi pentru şcoli, în timp ce o parte din casele de locuit erau modernizate sau reconstruite.
În 1986, însă, s-a hotărât extinderea sistematizării teritoriului dinspre oraşe către sate, în scopul "economisirii" terenului agricol. La nivel naţional, dintre cele 13.123 sate existente, 3.931 erau propuse pentru desfiinţare. În Bihor, Comisia judeţeană pentru reorganizarea localităţilor a propus comasarea unor comune, câteva urmând să devină oraşe, şi stabilirea a 68 de sate "fără perimetru construibil". Planurile nu au mai fost puse în aplicare, astfel că în doi ani au fost "recuperate" pentru agricultură doar 252 de hectare de teren arabil.