- Luptele din octombrie 1944 purtate pentru recucerirea Oradiei de către Armata Română împreună cu cea sovietică au dus la distrugeri de infrastructură
- Printre obiectivele cele mai afectate au fost podurile, minate și chiar dinamitate pentru a încetini avansarea trupelor, iar 12 orădeni care voiau să evite distrugerea celui din centrul orașului au fost executați de trupele germane
La cinci ani de la începutul Celui de-Al Doilea Război Mondial, în toamna lui 1944, Europa era epuizată. Oradea și nordul Bihorului se aflau pe teritoriul Ungariei lui Horthy Miklós de patru ani.
În octombrie, în timpul acțiunilor Aliate pentru eliberarea nordului Ardealului, orașul a devenit teatru de război. BIHOREANUL vă arată povestea aruncării în aer a podului din centru.
Către nord!
În 23 august 1944, România ieșea din alianța cu Germania (Axa) și trecea de partea Coaliției Națiunilor Unite, pentru a recupera Transilvania, Crișana de Nord și Maramureșul, pierdute prin Dictatul de la Viena. S-a acționat rapid, iar în septembrie reorganizarea frontului de vest a transformat sudul județului Bihor într-un teatru operațional important.
Pe de-o parte, armata germană (Wehrmacht), unitățile militare și autoritățile horthyste au organizat protejarea căilor strategice de acces către Câmpia Tisei. Pe de altă parte, trupele Diviziei 3 Munte română și ale Diviziei de voluntari Tudor Vladimirescu, precum și ale Diviziilor 337 și 78 sovietice își împreunau forțele pentru spargerea noii granițe și reocuparea Bihorului de Nord (foto).
Luptele de la porțile Oradiei au durat 17 zile, fiind caracterizate prin atacuri și contraatacuri violente la periferie și pe aliniamentele de fortificații. Apărătorii au folosit cursul Crișului Repede ca pe o linie defensivă, amenajând pe malurile sale cuiburi de mitraliere, poziții de artilerie și sectoare minate. Atacul decisiv al aliaților, din 12 octombrie 1944, a forțat retragerea trupelor ungare și germane din oraș, lăsând în urmă grupuri de ariergardă desemnate să execute misiuni de distrugere a infrastructurii urbane critice.
Punte cu dinamită
Astfel de elemente-cheie sunt podurile, iar unul dintre acestea se afla în fața Primăriei, făcând legătura între Piețele Bémer (azi Regele Ferdinand I) și Szent László (azi Unirii). Vechi de peste cinci decenii, lung de 56 metri și lat de 11 metri, podul ieșise de ani buni din perioada normată de folosire, iar autoritățile horthyste, instalate în septembrie 1940, ar fi vrut să-l demoleze.
Ziaristul Katona Béla, martor al evenimentelor, arăta în cartea sa Várad a viharban (Oradea în furtună) că operațiunea de distrugere a podului a fost executată în mod direct de unitățile specializate de geniu ale Wehrmacht-ului, aflate în retragere.
În orele care au precedat părăsirea orașului, geniștii germani au amplasat încărcături masive de explozibil pe structura de susținere a podului (culee) și pe grinzile principale, el neavând pilon de susținere în apă. Operațiunea, specifică tacticii de „pârjolire a pământului” în fața inamicului, urmărea încetinirea coloanelor motorizate ale Aliaților, iar, conform instrucțiunilor, podul trebuia aruncat în aer în 12 octombrie, la ora 7.
Apărătorii podului
Cu o zi înainte, un grup de 12 soldați maghiari ai Batalionului 31 de rezerviști au fost trimiși de pază la pod, așteptând într-o clădire din colțul cu strada Szent János (azi Ady Endre). Din grup făceau parte zidarul Bereczky Sándor, tipograful Béres Sándor, profesorul Boér Péter, muncitorul Gurzó Imre, dulgherul Hant Elek, șeful de secție Huszár István, dulgherul Katona József (foto), tâmplarul Krammer Ferenc, registratorul funciar Nagy Gyula, fermierii Seres János și Szíkí Gyula și lăcătușul Simonovits János, toți bihoreni, între 47 și 52 de ani, unii dintre ei prieteni și vecini.
Pe 12 octombrie, în jurul orei 10 dimineața, au sosit trupele germane care le-au cerut gărzilor maghiare ale podului să se predea, căci urmau să-l arunce în aer. Știind că aliații intrau în oraș, soldații s-au opus detonării. Drept urmare, au fost adunați și lichidați prin rafale de mitralieră. Fiecare ar fi fost răpus de 10-12 gloanțe. Imediat după lichidarea lor, geniștii germani au detonat podul, orașul fiind zguduit de zgomotul puternic.
Concomitent, trupele române și sovietice își desfășurau acțiunile în sudul orașului, iar în nord și nord-vest s-au instalat unități de tancuri și cavalerie. Inamicul s-a retras fără lupte de stradă, iar după ora 8 Regimentul 1 al Diviziei Tudor Vladimirescu și Divizia 337 sovietică au intrat în Oradea „curățind casă cu casă, până la Criș, pe care a fost nevoit să-l treacă prin apa până la gât, cu tot armamentul”, relatează istoricul Ioan Marinescu.
Pro memoria
După două zile, cât au zăcut pe drum, trupurile apărătorilor podului au fost învelite în pânză de către trecători, apoi depuse în 12 gropi săpate pe malul Crișului. Rudele celor 12 honvezi au fost informate abia ulterior și au solicitat conducerii civile provizorii a orașului înmormântarea lor cum se cuvine. Formalitățile au fost făcute până la 10 decembrie, când trupurile au fost așezate în sicrie și transportate în cadrul unei ceremonii prin oraș, către cimitirele Rulikowski, Olosig și Seleuș. Slujbele au fost oficiate de preoți catolici și calviniști.
În amintirea evenimentelor, pe peretele de nord al bisericii Szent László din Piața Unirii a fost amplasată, în august 2001, o placă de marmură (foto) cu un text explicativ în limbile română și maghiară, urmat de numele celor 12 honvezi. Anual, de Ziua Oradiei, Asociația Absolvenților Premontrei din Oradea organizează o ceremonie de comemorare a acestora.
De la capăt
În începutul lunii ianuarie 1945, comandamentul sovietic al Oradiei, recent instalat, a chemat câțiva tâmplari și tehnicieni pentru a le cere construirea unui pod provizoriu din lemn în locul celui dinamitat.
Lucrările au durat patru săptămâni, structura fiind deschisă circulației în 27 februarie 1945. Se sprijinea pe șase piloni din lemn, dovedindu-se însă prea îngust pentru traficul de marfă în creștere și prea șubred pentru trecerea camioanelor. Prin urmare, era necesară construirea unui pod din beton armat, pentru care Guvernul a alocat 500 de milioane de lei.
Șantierul (foto) a început pe 19 mai 1946, fiind angrenați muncitorii marilor întreprinderi orădene. Podul, având doi piloni și trei deschideri, trotuare și carosabil cu linie dublă de tramvai, a fost deschis festiv la finele lunii decembrie 1948. A primit denumiri simbolice, precum Podul Libertății și Podul Eroilor.
Evenimentele din dimineața zilei de 12 octombrie 1944 reprezintă doar un episod din șirul de acțiuni care au zguduit Oradea în cursul acelui an. Au fost luni de vârf ale conflagrației, care aveau să se încheie cu o „toamnă roșie”, prin bolșevizarea orașului...
TRECEREA OPRITĂ!
Toate podurile, minate
Intenția trupelor germane de distrugere a podurilor nu s-a limitat exclusiv la cel central, ci a făcut parte dintr-un plan pentru anihilarea tuturor căilor de traversare a Crișului Repede. În acest scop, podul feroviar din vestul orașului, de pe calea ferată Oradea - Salonta, a fost și minat, detonarea avariindu-l suficient pentru ca trecerea trenurilor militare necesare aprovizionării frontului să fie întreruptă.
Totodată, podul pietonal de fier din centru (foto), cunoscut drept Podul Garasos, deși a scăpat de o distrugere totală datorită retragerii precipitate, a suferit avarii structurale majore la pilonii de susținere cauzate de explozii din proximitate.
Celalalte două poduri rutiere, din capătul străzii Sztároveszky (azi Bdul. Magheru), cunoscut drept Podul Baross, și cel din capătul străzii Vitéz (azi Bdul. Decebal), au fost și ele minate. Podul Baross a fost grav avariat, dar celălalt nu a suferit distrugeri semnificative.
Totuși, orașul a fost lăsat fără nicio legătură funcțională sigură între malurile Crișului în 12 octombrie 1944. Pentru a facilita trecerea unităților militare de infanterie și mecanizate, precum și pentru aprovizionarea soldaților și civililor, geniștii români și sovietici au amenajat cel puțin un pod plutitor, de pontoane, peste Crișul Repede.