Hipertensiunea arterială (HTA) este una dintre cele mai răspândite boli cardiovasculare şi reprezintă o problemă majoră de sănătate publică pentru că afectează arterele şi organe vitale ca inima, rinichii, creierul şi ochii, fiind responsabilă de aproximativ 75% din toate atacurile de cord şi accidentele vasculare.
Simptomele bolii varicoase sunt reprezentate de dureri la nivelul membrelor inferioare, cel mai frecvent pe traiectul venei afectate. Durerile apar în cazul unei imobilizări prelungite sau a statului în picioare prelungit (ortostatism), fiind agravate de creşterea temperaturii. Ele apar în general spre sfârşitul zilei. De asemenea senzaţia de "picioare grele", arsuri, furnicături sau chiar prurit (mâncărimi), crampe (în timpul nopţii de obicei) şi edeme la nivelul piciorului şi călcâiului (adică acumulări de lichid).
Boala varicoasă este o afecțiune cronică a venelor superficiale ale membrelor inferioare caracterizată prin dilatarea peretelui venos, cunoscută și sub numele de varice. Aceste dilatații venoase se pot întâlni și la nivelul altor organe, cum ar fi esofagul (varicele esofagiene), rectul (hemoroizii), venele spermatice (varicocelul).
Tratamentul cardiopatiei ischemice este individualizat pentru fiecare pacient, ţinându-se cont de felul de viaţă, factorii de risc, gradul de incapacitate al bolnavului, stresurile specifice fizice şi emoţionale care precipită disconfortul toracic cu apariţia anginei, medicul fiind singurul care poate recomanda planul terapeutic. Acesta trebuie să cuprindă mai multe etape: informarea pacientului, reducerea factorilor de risc, tratamentul afecţiunilor coexistente care pot agrava boala, adaptarea activităţii pentru reducerea la minim a acceselor anginoase, tratamentul medicamentos şi cel chirurgical.
Cardiopatia ischemică reprezintă o consecinţă a dezechilibrului între aportul şi necesarul de oxigen al inimii (ischemie), dezechilibru indus de cele mai multe ori de ateroscleroza arterelor inimii (numite arterele coronare) şi, mai rar, de boli trombotice, embolii, sau anomalii congenitale ale arterelor coronare.
Diabetul zaharat este în prezent o afecţiune nevindecabilă, de aceea este foarte importantă profilaxia primară a bolii. Chiar dacă există cazuri sporadice în care hiperglicemia poate regresa sau chiar să dispară, azi se cunoaşte că diabetul o dată instalat şi netratat evoluează spre complicaţiile cronice invalidante cunoscute (în aceste condiţii, când diabetul este diagnosticat, prevenirea complicaţiilor reprezintă profilaxia secundară).
Complicaţiile cronice ale diabetului sunt macroangiopatia, microangiopatia şi neuropatia diabetică. Prin angiopatie diabetică se înţelege totalitatea alterărilor vasculare secundare tulburărilor metabolice produse de deficitul absolut sau relativ de insulină, cu accent pe vasele mici (microangiopatia) şi cele mari (macroangiopatia).
Tratamentul medicamentos al diabetului zaharat cuprinde antidiabeticele orale şi insulinele. Diabetul non-insulino-dependent care nu poate fi controlat prin regimul dietetic răspunde bine la grupa medicamentelor pe bază de derivate de sulfoniluree (cum este tolbutamidul sau glipizidul), care sunt uşor de folosit şi, după majoritatea specialiştilor, sigure.
Tratamentul diabetului zaharat vizează normalizarea glicemiei. Bolnavul trebuie să ştie şi să fie convins de importanţa respectării dietei şi a tratamentului, fiind de asemenea instruit să îşi controleze singur glicemia şi glicozuria (cantitatea de glucoză din urină).
Diabetul zaharat este cea mai frecventă boală endocrină, frecvenţa reală fiind mai greu de apreciat din cauza standardelor diferite de diagnostic. Considerând hiperglicemia matinală ca un criteriu de diagnostic, circa 1-2% din populaţie este afectată.
În România de acum un secol existau doar 17 zile caniculare pe an şi acestea numai în luna iulie. În ultimii ani numărul acestora a crescut la 40 şi apar din luna mai, extinzându-se până în octombrie. Ventilatoarele sunt mai puţin eficiente, aşa că aerul condiţionat este cel mai indicat...
Radiaţiile ultraviolete (RUV) constituie un factor indispensabil pentru procesele vitale, lipsa lor putând determina îmbolnăviri, dar, totodată pot exercita un efect nociv, atunci când acţiunea lor este în exces şi fără adaptare progresivă. Asupra pielii produc pigmentaţie, roşeaţă şi chiar alergii sau arsuri.
Corpul uman este un generator de radiaţii infraroşii care se transmit mediului înconjurător, cel mai mult la contactul cu obiecte metalice sau ziduri de beton şi cel mai puţin în aer. De aceea, temperatura mediului ambiant este optimă când este inferioară temperaturii corpului, astfel ca recepţia de căldură să fie egală cu producţia sa. Pielea are un rol deosebit în termoreglare, 82% din căldura corpului fiind cedată mediului prin intermediul ei şi 50-60% din totalul pierderilor fiind prin radiaţie calorică.
Ridicarea temperaturii mediului ambiant la peste 32 gr. C şi o umiditate relativă ridicată (peste 60%) determină modificări ale organismului, care se pot grupa în 4 sindroame importante: mialgia termică, insolaţia, accidentele datorate efortului fizic pe caniculă şi şocul hipertermic. Sunt afectate în special persoanele vârstnice cu afecţiuni cardio-respiratorii şi copiii mici.
Clima (de la grecescul klima care înseamnă înclinaţia razelor solare) reprezintă regimul caracteristic al vremii unei regiuni pe timp îndelungat. Regimul climatic se caracterizează printr-o relativă stabilitate, modificările putând fi urmărite numai prin observaţii îndelungate şi pe perioade lungi de timp.
Majoritatea alimentelor conțin sare în mod natural sunt legumele, fructele, carnea, peștele, ouăle, laptele și produsele lactate, cerealele, legumele uscate și grăsimile. Consumul crescut de sare joacă un rol important în creșterea tensiunii arteriale (mai ales la persoanele supraponderale și la cele obeze) și în favorizarea apariției osteoporozei (prin creșterea eliminări de calciu la nivel renal).
Sarea, sau clorura de sodiu (NaCl), este un mineral indispensabil pentru organism, nevoile fiziologice fiind de minimum 2 g pe zi. Consumul este însă mult mai ridicat ajungând la 10 - 12 g pe zi în majoritatea ţărilor.
Muşcătura multor specii de păianjeni produc iritaţie locală, iar unele specii pot produce intoxicaţii mortale. În SUA există 2 specii de păianjeni importante din punct de vedere medical: văduva neagră şi păianjenul singuratic.
Căpuşele sunt vectorii unor boli grave (paralizie, febra Q, tularemia, borelioza şi altele), dar de cele mai multe ori reacţia locală produsă de muşcătură se limitează la o simplă roşeaţă cu senzaţie de mâncărime (prurit) care dispare în decurs de câteva zile în lipsa suprainfecţiei bacteriene.
Se cunosc circa 3.500 de specii de şerpi, din care mai puţin de o zecime sunt specii veninoase. Şerpii veninoşi fac parte din 5 familii: Elapidae (cobra şi şarpele Krait din India, mamba şi şarpele coral care se întâlnesc peste tot pe glob, cu excepţia Europei), Viperidae (viperele adevărate, răspândite pe tot globul, în afară de continentul american), Hydrophidae (şerpii marini), Crotalidae (viperele cu gropiţe, din care fac parte şarpele cu clopoţei şi mocasinul de apă, răspândite în Asia şi America) şi Colubridae (şerpii de pe teritoriul african).
Meningita West Nile este o boală infecţioasă transmisă la om prin înţepăturile de ţânţari, transmiterea directă de la om la om nefiind posibilă. Rezervorul de virus este reprezentat de păsările migratoare care sunt înţepate de ţânţari.
În regiunea ţării noastre, înţepăturile de insecte dau rareori fenomene grave de intoxicaţie; ar fi nevoie de 500-1000 de înţepături de albine pentru a produce moartea. În regiunile tropicale, în America de Nord şi de Sud, în Africa şi Asia Centrală se întâlnesc păianjeni veninoşi ("văduva neagră") şi scorpioni, care sunt foarte periculoşi atât pentru oameni, cât şi pentru animalele domestice.
Infecţiile urinare sunt printre cele mai frecvente infecţii bacteriene, fiind determinate de prezenţa şi multiplicarea unor germeni patogeni în orice loc al tractului urinar, de la rinichi, uretere şi vezică urinară, la uretră. Aceştia depăşesc numărul de 100.000 pe un mililitru de urină.
Uterul este un organ situat în pelvis, între vezica urinară şi rect, continuându-se în partea inferioară cu vaginul. Uterul este împărţit în trei porţiuni: superioară (corpul uterin), inferioară (colul uterin), care se deschide la nivelul vaginului şi medie (istmul), de legătură între corp şi col.
Testul pentru HPV se efectuează pentru a depista infecţia cu HPV şi tipul de HPV prezent. La fel ca testul Papanicolau, testul pentru HPV se face prin analiza unei probe de secreţii prelevate de la nivelul colului uterin (cervix).
Campania de vaccinare gratuită a fetiţelor din clasa a IV-a reprezintă o şansă reală de prevenţie a cancerului de col uterin, boală a cărei mortalitate ne situează pe primul loc în Europa. Din păcate, politizarea şi informarea defectuoasă privind beneficiile acestei campanii, care s-a dorit a fi onestă şi benefică pentru sănătate, a determinat refuzarea vaccinării de către mulţi, mult prea mulţi părinţi, în necunoştinţă de cauză.
Infecţia cu HPV (Papilloma-virusurile umane) este cea mai comună boală virală cu transmitere sexuală, atingând proporţii epidemice (apar 500.000 de cazuri noi annual, existând circa 300.000 de decese) şi fiind recunoscută ca o importantă problemă de sănătate publică, fiind un factor decisiv în patogeneza cancerului de col uterin.
Deşi numărul cazurilor de cancer al stomacului sunt în continuă scădere, totuşi această boală rămâne încă o problemă, studiile epidemiologice sugerând că riscul de a face boala este mai mare la clasele sociale cu nivel socio-economic scăzut.
Ulcerul gastric apare de obicei cu 10 ani mai târziu decât cel duodenal, frecvenţa maximă fiind în jurul vârstei de 60 de ani. Boala apare mai des la bărbaţi, iar numărul cazurilor este în uşoară creştere faţă de cele de ulcer duodenal care sunt în scădere.
Tratamentul medicamentos al ulcerului duodenal are 4 obiective majore: ameliorarea durerii, accelerarea procesului de vindecare a leziunii ulceroase, prevenirea recăderilor şi a complicaţiilor. Eficienţa multiplelor tratamente efectuate, mai vechi şi actuale, este discutabilă, având în vedere tendinţa la vindecare spontană a bolii, caracteristică a evoluţiei naturale a acesteia.