Noul prim-ministru, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, vine din lumea celor care au votat-o. E româncă, e membru vechi în cel mai mare partid românesc, îşi trage seva din acelaşi pământ cu alegătorii ei. Prin urmare, de ce o fi atât de greu să o acceptăm? Propunerile pentru funcţia de prim-ministru nu se fac în urma unui concurs de miss ori a defilărilor la prezentări de modă.
"Nu mai intra încălţat încasă", îmi striga mama când, din prea multă grabă, nerăbdare sau lene, "uitam" să-mi scot încălţămintea. Atenţionările, avertismentele şi ameninţările ei n-au avut nici un efect. Problema s-a rezolvat de la sine atunci când am început să fac şi eu curăţenie prin casă. Nu doar că mă descălţam, dar îi mai şi trăgeam de mânecă pe cei care uitau să o facă.
De când Majestatea Sa Regele Hagi nu mai joacă fotbal, naţionala a respectat tradiţia de a nu se califica nicăieri şi a ratat Cupa Mondială din Rusia. Alteţa Sa Regală Cristina Neagu, Regina handbalului feminin, a abdicat în optimile Campionatului Mondial şi a fugit din Germania fără tablouri, fără aur, argint sau bronz. În contradicţie cu fotbalul şi handbalul, Simona Halep s-a auto-înscăunat în poziţia de Regină a WTA, dar o bună parte dintre ai noştri tot au înjurat-o. C-aşa e-n tenis!
Deschiderea oamenilor faţă de caritate a crescut extraordinar de mult, iar profesionalismul celor din domeniu, la fel. De la statutul de "cerşetori" pe care îl aveau în anii '90, breasla s-a perfecţionat într-un mod de dat exemplu altora. Acum se discută în boarduri, se fac proiecte riguroase, se accesează fonduri, se comunică profesionist, se face imagine.
În aprilie 1972, Charlie Chaplin se întorcea în America după un exil de 20 de ani. Fusese alungat în 1952 de senatorul McCarthy din pricina unor presupuse simpatii comuniste. Charlie Chaplin n-a fost cetăţean american - era născut în Londra - însă americanii l-au iubit ca pe unul de-al lor. Dar, cu toată dragostea, nu l-au putut salva atunci când urgia statului s-a stârnit împotriva sa. În aprilie 1992, Regele Mihai se întorcea în România după un exil de 45 de ani. Fusese alungat în 1947 de noul regim comunist, condus de Petru Groza...
"Nu mă sfiesc să dau o tentă politică puternică acestei întâlniri", a declarat Grigore Cartianu în debutul întâlnirii cu cititorii de joi, desfăşurată la librăria R&R din Oradea. Lansarea cărţii "600.000", povestea celei mai ample rezistenţe civice din istoria României, a început cu 15 minute întârziere şi s-a transformat într-o tiradă împotriva guvernanţilor şi a modului în care aceştia încearcă să controleze toate instituţiile statului român.
Pe drumul european din faţa mea există o lucrare ce nu se mai termină. Un pod stă eviscerat de câţiva ani, cu circulaţia curgându-i doar pe o bandă. Un semafor temporar, ce tinde să se permanentizeze, dă verde alternativ şoferilor. Chiar în faţa mea se face roşu, aşa că opresc şi eliberez banda pentru cei din faţă. Cel din spate face la fel, dar următorii şapte au o altă părere despre viaţă şi ne depăşesc în coloană.
Promisiunile electorale se vor schimba atunci când se vor schimba şi politicienii. Aceştia se vor schimba doar atunci când se va schimba electoratul. Iar electoratul se va schimba atunci când va înţelege că nu se votează pentru ziua de mâine, ci pentru cea de răspoimâine. Câştigurile ce vin rapid şi uşor îţi zboară din mână ca suflate de vânt.
Superstiţiosul popor român a scăpat de obsesia lui Vineri 13 cu ajutorul Vinerii Negre, verişoara sa mai tânără, mai frumoasă şi mai deşteaptă. Aceasta nu a venit de una singură, ci cu ajutorul corporaţiilor suficient de puternice pentru a face o sărbătoare naţională din lichidările de stocuri, care îşi petrec weekendul de după Black Friday numărându-şi banii şi râzând malefic.
"It’s So Easy... şi alte minciuni" nu e numai despre alcool. E despre Duff şi despre Guns, despre Seattle şi L.A., despre America şi rock’n’roll, despre oameni, despre pierderi, despre ratări şi succese ameţitoare. E o carte scrisă fără ifose de un tip suficient de deştept să se oprească pe buza prăpastiei, dar şi să-şi asigure viitorul investind în două companii mici: Amazon şi Starbucks. Un tip care, pe măsură ce îmbătrâneşte, seamănă parcă tot mai mult fizic cu David Bowie.
Şefa unui centru de transfuzie sanguină ştie că nu se poate transforma singură, ci doar împreună cu toţi ceilalţi din jurul ei. În toiul vacanţei, un prezentator de ştiri de la o televiziune naţională primeşte un telefon care îi distruge viitorul. O adolescentă crescută la ţară pleacă la Bucureşti pentru a fi plătită să facă ce-i place ei mai mult.
A fost nevoie doar de o fotografie iscusită şi o serie de comentarii izvorâte din menopauze şi andropauze pentru a genera isterie. Vai nouă, tinerii din ziua de azi fac sex!!! Suntem în cădere demografică, avem spor negativ în fiecare an, urlăm că suntem tot mai puţini, dar îi punem la zid pe cei care fac sex, pe cei de care depinde perpetuarea speciei.
Zvonerii şi răspândacii au omorât săptămâna trecută un om bun din Beiuş. Informaţia a părut atât de reală încât, la fostul loc de muncă al omului aflat acum la pensie, s-a şi arborat drapelul negru. Pe reţelele de socializare, mesaje de condoleanţe, regrete şi nostalgii s-au propagat cu repeziciune. Când fiul a anunţat că tatăl său trăieşte, postările au fost şterse.
La sfârşitul anilor ’90, revista Time a vrut să afle care este cea mai importantă invenţie a secolului XX pentru cititorii săi. Concluzia chestionarului, la care au răspuns mii de persoane, a fost mai mult decât surprinzătoare: nu automobilul, nici computerul, nici internetul, nici telefonul mobil, ci... vasul de toaletă a ieşit pe primul loc! WC-ul în casă, mai exact.
România nu are nevoie de atentate, de maşini-capcană, de ucigaşi deghizaţi în oameni obişnuiţi. Ea ştie să se distrugă singură din interior, pas cu pas, fibră cu fibră. Nicio explozie provocată din exterior nu poate fi mai devastatoare decât implozia pe care şi-o poate provoca singură. România are Mioriţa, îl are pe Meşterul Manole şi, mai ales, are politicieni. România îl mai are şi pe Varujan Vosganian.
Doar moartea pare să-i apropie pe politicieni unul de altul ca oameni. Preocupaţi de declaraţii politice, talk-show-uri, bătălii de imagine, interpelări şi moţiuni, domniile lor par să uite că, până la urmă, sunt doar oameni. Abia la căpătâiul unui coleg sau adversar trecut la cele sfinte şi dezbrăcat de funcţii dau dovadă de compasiune şi eleganţă. Cel mai adesea tardiv.
Slovacii sunt acea minoritate etnică despre care auzi doar când au ceva de sărbătorit. Nu au nimic de împărţit cu nimeni, nu jelesc de 1 Decembrie, nu vor autonomie şi nici drapele proprii. Îşi păstrează portul, obiceiurile şi cultura şi vorbesc perfect româneşte. Dacă România ar fi exportator de bun simţ, cel mai probabil că slovacii ar fi principalii donatori de la care s-ar recolta.
M-au vizitat acum câteva luni nişte amici dintr-un alt oraş. Într-o seară m-au rugat să le recomand un restaurant din Oradea unde să mănânce ceva bun, nu foarte scump. I-am trimis la un restaurant cu specific italian, unde mai merg şi eu din când în când. Nu fac numele public pentru a nu fi bănuit de reclamă, deşi, o să vedeţi, ar fi din plin meritată. Când s-au întors, oamenii aveau nu numai burţile pline, ci şi o poveste care m-a lăsat mască.
Robbie Williams e construit din aluat îngeresc şi smoală diavolească în proporţii egale. Un simplu rictus îl transformă într-o clipă din personaj pozitiv în unul negativ. E talentat, e puternic, e carismatic, e narcisist. "Bună seara! Numele meu este Robbie Fuckin’ Williams, ăsta e curul meu, iar voi sunteţi ai mei în seara asta!"
Faţă de prima ediţie, când am stat înghesuiţi pe scaune de plastic lângă statuia din Parcul 1 Decembrie, Caravana Next de anul acesta a fost o întâmplare mult mai plăcută. Parcul Cetăţii e foarte potrivit pentru proiecţii în aer liber: eşti în centrul oraşului, dar nu e nici gălăgie, nici poluare, nu deranjezi pe nimeni, nu te deranjează nimeni şi, parcă, iarba verde te face să simţi că eşti plecat din oraş.
Mai întâi a trebuit să fie ucisă cu sânge rece reţeaua de cinematografe de dinainte de 1989 pentru ca mersul la cinema să devină o afacere exclusiv privată. Abia după ce multe oraşe au rămas fără săli de cinema a apărut ideea strălucită a unor caravane cinematografice cu scopuri diverse: să aducă filme în localităţi fără săli de proiecţie, să extindă aria de impact a unor festivaluri, să crească notorietatea unor companii sau să prezinte filme care ajung greu pe marile ecrane sau la TV în România...
I-aţi văzut pe cei care îl aplaudau pe Pomohaci, îi dădeau flori şi îi pupau mâna după un concert de folclor? Bag mâna în foc că sub baticurile acelea stau la umbră nişte aprige susţinătoare ale familiei tradiţionale, unse până în chiloţi cu mirul intoleranţei pentru cei care sunt altfel. Au tatuată familia tradiţională până în celula primordială şi să te ferească tata lui Iisus să zici altceva. Şi, totuşi, în cazul lui Homopaci regula nu funcţionează - pe el îl iubesc, îl respectă şi îl pupă, indiferent ce face în iatac.
Mergem la urne ca să ne alegem singuri, prin vot democratic, obiectul urii noastre viitoare. Într-o ţară ce crede adânc în personaje mesianice care pot rezolva singure totul, generând bogăţie şi sănătate întregului neam, soarta preşedintelui e pecetluită de la bun început.
La 55 de ani de la înființare, Phoenix a urcat vineri pe scena din Cetatea Oradea ca un tunet. Mircea Baniciu, carismatic cum îl știm, a readus în inimile nostalgicilor fiorii primelor discuri de vinil. Un Ioji Kappl serios și un Țăndărică exuberant au ținut spatele, în timp ce Mani Neumann a brăzdat non-stop scena făcându-și vioara să plângă de drag și de durere. În dreapta, ca un magistru de orchestră ce este, Nicolae Covaci i-a supravegheat sobru, asemenea unui părinte iubitor, dar sever, ce și-a adunat odraslele de la joacă și le-a pus la teme...
Am intrat în penitenciar, de Ziua Porţilor Deschise, cu inima strânsă. Gândul că o să văd din interior nişte pereţi între care unii oameni petrec zeci de ani sau chiar o viaţă de pedeapsă m-a înfiorat de la bun început. Într-o secţiune mai lejeră a închisorii - căci, până la urmă, tot închisoare este, indiferent de micile libertăţi - am trecut pe lângă câţiva dintre ei. Mi-a fost destul de greu să îi privesc în ochi...
Săptămâna trecută, în Cetate, înainte de concertul lui Harry Tavitian, de la "Zilele Sfântului Ladislau", eram la standul de bere. Coadă scurtă, servire rapidă şi eficientă, executată de două fete şi un băiat. Ajung în faţă însetat: "Daţi-mi, vă rog, tot butoiul!". Pe feţele celor trei nicio reacţie. Mai încerc o dată, râzând...
Zilele Sfântului Ladislau, care se desfăşoară între 19 şi 25 iunie, în Oradea, l-au avut ca oaspete în seara de joi pe pianistul Harry Tavitian, cu prelucrări jazz ale lucrării "Dansuri populare româneşti" compuse de Bartók Béla, precum şi cântece armeneşti medievale. Pe aceeaşi scenă a urcat şi Balázs Elemér Group din Ungaria, care a încheiat seara.
"Pietonii ăştia-s nebuni! Inconştienţi! Uită-te la ei cum se aruncă pe trecere fără să se uite! Aşa, bă! Nu te asigura, că eşti făcut din fier!". Aţi ascultat un conducător auto ales la întâmplare din trafic. "Şoferii din ziua de azi sunt nişte criminali! Sunt în stare să se urce pe trotuar să ne omoare. Băăă, unde te grăbeşti? Nu vezi că e trecere de pietoni, boule?". Aceasta a fost replica probabilă a unui pieton supărat.
Melomanii orădeni vor putea urmări marți, 20 iunie, de la orele 19:00, în sala Enescu-Bartók a Filarmonicii de Stat, opera ”Don Giovanni” de W.A. Mozart. Spectacolul va fi interpretat de studenți ai Facultății de Arte din cadrul Universității Oradea, pentru unii dintre ei fiind examenul de clasă de operă. ”Este pentru prima dată când în Oradea se montează ”Don Giovanni” prin forțe proprii, cu resurse locale”, spune conf. univ. dr. Carmen Vasile, organizatoarea și coordonatoarea spectacolului.
Cunosc un domn, o persoană onorabilă, care nu o înghite pe Simona Halep. Deloc! O ponegreşte pe internet în toate felurile, care mai de care mai inventiv, mai ironic şi mai amuzant. L-am urmărit o perioadă şi m-am distrat bine. Curând am remarcat că nu pomeneşte niciodată despre jocul sportivei. Nu se plânge de modul în care loveşte mingea, de cum se deplasează în teren, de cum vine la fileu, de cum serveşte... Nimic! El este iritat doar de supra-expunerea ei în media...