Să stai pe stradă cu mâinile în sân şi să priveşti ca la bâlci ultimele secunde din viaţa cuiva este mai mult decât cruzime, e de-a dreptul complicitate la omor. Setea de sânge şi senzaţional a ajuns atât de mare încât, dacă s-ar vinde bilete la astfel de evenimente, idioţii le-ar cumpăra cu ultimii bani din buzunar.
Aveam o vecină mai veninoasă de felul ei, care îmi căuta mereu nod în papură. Când mă vedea cu câinele la plimbare striga din depărtare să nu mă apropii că o linge animalul pe picioare. De obicei nu îi răspundeam, dar într-o seară n-am mai rezistat, iar discuţia a escaladat. A apărut în schemă fiul femeii, un tip cu maieul umflat, care mi-a prezentat un program complex de fandări şi figuri de jiu jitsu, dar şi soţul, care, stupoare!, a sunat la Poliţie.
A fost scump? A fost. Deh, aşa e când trăieşti în noua Vienă sau mica Barcelonă. Dai un ban, dar locuieşti în noua senzaţie turistică a Europei, nu-i aşa? Lăsând la o parte mica ironie, preţurile au fost la nivelul celor de la marile festivaluri muzicale (vezi Untold), cu diferenţa că acolo nu ai alternative, fiindcă te afli într-un spaţiu închis şi controlat...
Despre ce e vorba în spectacol? O întrebare destul de nepotrivită, care ar putea duce răspunsul în derizoriu. În mare, e vorba despre o temă veche de când lumea - viaţa e vis, iar discuţiile ar fi bine să se oprească aici. Sub această umbrelă imensă şi permisivă, Mihai Măniuţiu s-a jucat cu imaginaţia până dincolo de limite...
Scriu aceste rânduri nu pentru a-i face reclamă (deşi, până la urmă, tot reclamă va fi), ci pentru a vă împărtăşi bucuria de a-l redescoperi pe acelaşi Adi Hădean de acum mulţi ani, neschimbat, cu excepţia bărbii de pirat - acelaşi om cald la vorbă şi relaxat la minte, plin de bun-simţ şi măsurat în zâmbete, fără aere de superioritate şi fără dorinţa de a demonstra ceva lumii. Un om firesc în continuare, în ciuda notorietăţii imense. Aşa trebuie să fie un bucătar!
De câte ori trec pe lângă un tomberon de gunoi îmi pierd încrederea în rasa umană. Parcă nu există un loc în care să vezi mai clar cât de departe suntem de statutul de fiinţe inteligente şi cât de mare e îndârjirea cu care ne opunem evoluţiei noastre ca specie.
Românii şi ungurii (doar unii dintre ei, din fericire) au deseori minte şi comportament de galerie de fotbal pentru care, în afară de propria echipă, nu mai există nimic. Politicienii cunosc această situaţie, ba mai mult, o întreţin şi o exploatează ori de câte ori interesul personal sau de partid o cere.
Stătea înfipt în fotoliu zi de vară până-n seară, cu telecomanda într-o mână şi cu paharul în cealaltă, bombănind întruna în timp ce schimba canalele: "Uite-o pe proasta aia împuţită!", "Ia uite, alt idiot şi cretin pe care nu pot să-l sufăr!", "Uite-o şi pe curva asta ordinară!", "Uite hoţii şi gunoaiele împuţite!". Din celălalt fotoliu, în care eram aproape obligat să stau cam o dată pe săptămână, când eram târât cu forţa acolo, număram în gând minutele până la plecare...
A.G. Weinberger a făcut "Gringotronic" de unul singur. A adunat cântece din vremuri diferite, le-a împănat cu poveşti calde, le-a muzicalizat după pofta inimii cu ajutorul discret al tehnicii digitale (o pedală cu loop, un sampler, un mixer digital, un tam-tam electronic), al celei clasice (chitară rece, slide guitar, muzicuţă), dar şi prin extraordinar de versatila sa voce...
Muzicianul A.G. Weinberger şi-a prezentat, miercuri seara, noul spectacol "Gringotronic" în faţa publicului orădean. Într-un one-man-show de o oră şi jumătate, care a adunat aproximativ 250 de spectatori în sala Filarmonicii de Stat, muzicianul orădean stabilit la Bucureşti a jalonat printre marile sale pasiuni muzicale şi culturale sub pretextul unui călător în timp "venit din viitor pentru a aduce cântece din trecut pentru voi, cei din prezent".
De 8 Martie, cetăţeanul din mine a trimis câte un "mărţişor" Primăriei şi Poliţiei Rutiere, cu trei propuneri de modificări legate de circulaţia auto prin oraş. Prima: verde intermitent pentru maşinile care circulă dinspre strada Menumorut/Piaţa Creangă şi virează la dreapta, spre Parcul Petőfi. A doua: instalarea unui semafor cu buton pentru pietoni în dreptul staţiei de tramvai de după podul Decebal, pe sensul de mers înspre Hotelul Ramada.
Tipul care mi-a povestit întâmplarea neverosimilă de mai jos era, acum câteva zile, acasă cu soţia şi cu câţiva prieteni veniţi în vizită. În timp ce stătea la palavre cu amicii, atenţia i-a fost atrasă de o maşină care tocmai parca în faţa casei sale. Curios, a ieşit în întâmpinare. Din automobil au coborât un bărbat şi o femeie...
Când mi-a venit rândul, am anunţat, cu scuzele de rigoare, că am 5 întrebări. Am apucat să pun doar una - Coaliţia este de acord cu parteneriatele civile dacă acestea sunt heterosexuale sau militează exclusiv pentru căsătorie? După un răspuns în care a fost invocat Însuşi Mântuitorul, am rămas cu celelalte 4 întrebări în gât, căci mi s-a luat cuvântul...
Eram primul la semafor, ziua, în amiaza mare, aşteptam verdele. Când a apărut, fatalitate! Mi-a murit motorul ca unui începător! Cu o zi înainte fusesem suficient de zăpăcit încât să pun benzină peste jumătatea de rezervor în care aveam motorină, aşa cum orice Diesel normal foloseşte. Iar motorul cald nu a mai vrut să pornească...
Două ştiri apărute săptămâna trecută pe portalul eBihoreanul au pus mână de la mână şi i-au tras realităţii româneşti câteva tuşe groase de ironie. Fiecare luată în parte nu reprezenta ceva extrem de neobişnuit, dar puse una lângă alta (şi, întâmplător, chiar au apărut una lângă alta) au creat un binom dureros, iritant şi nedrept. În prima dintre ele era vorba de mazilirea căpitanului echipei de baschet CSM Oradea, în a doua despre condamnarea cu suspendare a unui medic trimis în judecată pentru 235 (douăsutetreizecişicinci) de şpăgi.
Dragostea de muzică, de rock în special, are multe forme de exprimare, iar concertul de vineri pare să le fi relevat pe toate: prieteni care cântă împreună de 35 de ani, legende ale muzicii prezente în public, grupuri de fani venite din alte oraşe, spectatori ajunşi cu mai bine de o oră înainte de începerea concertului, refrene cântate în cor de toată suflarea, multe tricouri cu formaţia preferată, urlete şi aplauze, poze şi autografe... Şi, nu în ultimul rând, imaginea tânărului cu tricou AC-DC, sprijinit într-un cadru metalic, fotografiindu-se cu Călin Pop la finalul serii...
Urmăresc ştirile din ţară şi din străinătate mai mult la radio. O fac atât din mare drag de radio, cât şi din dorinţa de a mă proteja de imagini pe care nu mi le doresc, de agresivitatea informatică, de diverse forme de violenţă vizuală şi, mai ales, de manipulare. În toată nebunia care a cuprins mass-media în ultimii 20 de ani, radioul şi-a păstrat seriozitatea, bunul-simţ şi ştaiful, menţinându-se la mare distanţă de degradarea ce a cuprins multe televiziuni.
La volanul României, deşi fără permis de conducere, Liviu Dragnea conduce în direcţia pe care o vrea el, nu cea care trebuie. Prioritatea numărul unu pare să-i fie propriul interes, nicidecum sănătatea celui semi-leşinat de pe targă...
Îi întreb adesea pe adolescenţi care e cea mai mare pasiune a lor. Spre surprinderea şi amărăciunea mea, tot mai des mi se răspunde "Nu ştiu" sau "Nu am o pasiune". Nu consider că e obligatoriu să îţi faci meserie din pasiune, dar să nu ai o pasiune ca adolescent mi se pare extrem de grav...
Pietrele nu mai crapă de frig. Au crăpat deja de câteva săptămâni. La minus 4 grade Celsius pare chiar călduţ, aproape confortabil. Dar perspectiva se schimbă atunci când trebuie să stai 40 de minute la coadă pentru mâncare în frig. Dar ce nu facem noi pentru mâncare?
E greu să asimilezi "Cabaretul Dada" dintr-o suflare. Şocurile vin în valuri, revelaţiile stau la coadă, ideile curg în cascadă, fiecare părticică de scenă se luptă să-ţi fure atenţia. Ritmul în care sunt montate momentele e perfect, spectacolul nu are nicio secundă de plictiseală, dar nici nu te face să gâfâi în scaun.
Cu câteva seri înainte de Crăciun, unei femei din Oradea i-a sunat telefonul. O voce de bărbat politicoasă, dar fermă, a abordat-o fără ocolişuri: "V-am găsit numărul pe internet. Faceţi cumva şi acţiuni umanitare?". Vocea misterioasă suna din partea Poliţiei de Frontieră. Povestea, pe scurt: 36 de migranţi, prinşi în timp ce încercau să treacă graniţa, se aflau în custodie până a doua zi şi aveau nevoie de mâncare şi apă.
Când bunica se stingea, apăsată tot mai tare de bătrâneţe, avea uneori un dialog cu Cel De Sus. Ridica ochii spre tavan şi spunea: "Da’ ia-mă, Doamne, nu mă mai ţine pe aici! Nu mă mai chinui! Ori ai uitat de mine?". Am făcut la fel când am ieşit săptămâna trecută de la un oficiu al Poştei Române - am privit în sus şi L-am întrebat: "De ce ne chinui, Doamne? Şi de ce o faci prin Poşta Română? De ce nu o privatizezi? Sau ai uitat de ea?".
Sângele încă mai curge din rănile nevindecate ale iubitorilor de fotbal orădeni. Dispariția FC Bihor i-a lăsat în vrie și le va trebui o veșnicie să înțeleagă cum s-a putut întâmpla așa ceva. De o vreme, stadionul municipal are tristețea unui copil ce și-a pierdut un părinte. Și, totuși, copilul acesta trist a uitat azi de necazuri pentru câteva ceasuri.
Pe la sfârşitul anilor 90, pe vremea când făceam autostopul în ploaie sau vânt, bătut de soare ori ninsoare, înjurându-i în gând pe toţi cei care treceau nepăsători fără să oprească, mi-am făcut o promisiune: ca atunci când voi avea maşină să nu fac la fel. De atunci, mi-au trecut prin maşini sute de oameni. Aş putea scrie o carte întreagă despre poveştile pe care le-am adunat de-a lungul şi de-a latul ţării. Poveşti amuzante, absurde, triste sau chiar tragice.
Dragostea de ţară e imposibilă fără o ţâră de îndoctrinare. Eu fac parte dintr-o generaţie care şi-a luat doza încă din grădiniţă: cântece, poezii, steguleţe, uniforme, cravate, portrete, poveşti, legende, lecţii de istorie... Fiinţa naţională era extrem de prezentă în jurul meu. Ah, şi mai era ceva: "Trei culooori cunoooosc pe luuuumeee...", imnul naţional de dinainte de '89.
Trăim vremuri în care excesul de informaţie şi de canale de comunicare loveşte masele în moalele capului, le alterează judecata şi discernământul, le amputează capacitatea de a distinge între informare şi dezinformare, între bine şi rău, între adevărat şi fals. Faptul că utilizatorii de internet, atât cei cu identitate asumată, cât şi jalnicii anonimi, pot deveni comunicatori de idei şi opinii a eliminat filtrele de verificare a unei informaţii, a seriozităţii sursei sau a emiţătorului, pe care presa clasică, de bine-de rău, le are.
Rolul de bază al unei religii nu este să cureţe lumea de păcate şi nici de agenţie imobiliară pentru Rai sau Iad, ci să aibă cât mai mulţi membri, să fie cât mai puternică şi mai potentă economic, iar liderii ei să o ducă cât mai bine şi să fie cât mai influenţi...
Cea mai mare provocare pentru un comentator din presă în momentul acesta este să nu scrie despre Donald Trump. Nu e ușor, credeți-mă. Să scrii, spre exemplu, despre faptul că ai caloriferul rece în timp ce planeta e cu ochii pe votul din America pare dovadă clară de autism jurnalistic și de desuetudine. Deci, nimic despre Trump...
Mai e puţin şi începe campania. În curând ni se va proiecta pe toate ecranele minţii filmul "România Perfectă", produs de partidul X, cu candidatul Y în rol principal şi cu sforarul Z în rol de regizor. Va fi o combinaţie mortală de zâmbete seducătoare, bătăi prietenoase pe spate cu prostimea, vise erotice cu reîntregirea teritorială, erecţii economice şi happy-enduri lăcrimoase.