Protestul de vineri a avut eficiența unei petale de trandafir în fața șenilei unui tanc de 50 de tone. Conducătorii s-au spart de râs în timpul protestului de un sfert de ceas al celor buni, după care s-au întors în întuneric și fum, la masa de poker pe care joacă soarta acestei nații nefericite. Pe ei nu îi interesează dacă străzile se blochează pentru 15 minute, câtă vreme lucrul acesta oricum se întâmplă zilnic, ore în șir...
Înţeleg miza politică a scandalului cu Aeroportul fost internaţional Oradea şi cum bâjbâielile celor de la Consiliul Judeţean le dau apă la moară celor care conduc Primăria. Oamenii politici îşi vânează paşii greşiţi şi erorile profesionale pentru a-şi da la gioale în public, pentru a faulta cât mai grav prestigiul celuilalt. Cel mai adesea, vorbele lor rămân doar vorbe, simple declaraţii politice vitriolante, fără urmări practice.
Am plătit 18 lei cu cardul şi am validat biletul la un scanner cu infraroşu de la intrare. Acestea au fost singurele aspecte de modernitate pe care le-am întâlnit în vizita de acum o săptămână de la Ştrandul Ioşia. Trecut de poartă, m-am întors în timp. Podeaua, uşile, băncile, zugrăveala şi culorile, toate par să provină din vremurile de care îşi amintesc cu plăcere doar nostalgicii. De fapt, întregul loc pare dedicat nostalgiei.
Orice conducător auto știe cât de periculoase sunt aceste treceri la lăsarea serii și pe timpul nopții. Evidenţierea celor 100 de treceri de pietoni va aduce un imens plus de siguranță pentru pietoni și automobiliști. Străzile noastre nu sunt iluminate ca în Las Vegas, plus că ne îmbrăcăm cel mai adesea în culori închise, ceea ce ne face greu de observat în trafic. Culmea e că, în multe cazuri, suporți pe deasupra trecerilor există, dar nu pentru a le ilumina, ci doar pentru a avertiza șoferii. Destul de stupid, nu?
E frustrant, enervant și, în final, chiar amuzant să vezi cum omul obișnuit se implică trup și suflet în orice de pe lumea asta (fotbal, tenis, religie, medicină, finanțe și bănci, cinematografie, rețete de zacuscă, vaccinuri naturiste și adevărul despre daci etc.), dar întoarce capul cu dezgust de la singurul domeniu care îi influențează viața de zi cu zi și viitorul pe termen lung, cel mai blamat, dar și cel mai important dintre toate - politica.
E incredibil ce monştri nemuritori a creat comunismul! Securitatea este unul dintre cei mai perfizi şi mai întunecaţi, probabil chiar mai întunecat astăzi, odată cu trecerea timpului. Cred asta pentru că modul în care era percepută Securitatea înainte de 1989, şi anume ca duşman al omului de bună credinţă, se perpetuează şi azi în mentalul colectiv.
Anunțul că Digi24 închide stațiile locale n-a fost o surpriză prea mare. De când a deschis televiziunea, Zoltan Teszari a făcut exact ce făcea Adrian Sârbu, mogulul Pro TV, cu 20 de ani mai devreme - a crescut o televiziune nouă și i-a dezvoltat rețeaua până la un maximum suportabil. Departe de contextul anilor '90 și de simpatia de care a beneficiat Pro TV, afaceristul orădean a plusat cu deschiderea de canale separate pentru fiecare stație locală, o ciudățenie pe care nimeni nu a înțeles-o. Și, ca orice investitor, când a simțit că treaba nu mai merge, a redus operațiunile și a trimis oamenii acasă.
Să fii moderator radio sau TV nu e atât de uşor cum pare. Expunerea publică în prime-time devine o povară căreia doar caracterele puternice îi rezistă. La început, moderatorii sunt înconjuraţi de simpatie şi de bucuria noului, apoi publicul începe să îi devoreze.
Prea multă lume nu a auzit de Adrian Berinde! Nici nu prea avea cum, din moment ce singurul post de radio care îi mai scapă câte o melodie în eter este România Cultural. În Oradea, Radio Transilvania, ce îl mai difuza sporadic, și-a banalizat grila de programe la fel ca restul radiourilor comerciale, iar singurul post românesc ce difuzează exclusiv muzică românească, Național FM, pornit tot din Oradea, nu are și nu a avut niciodată o melodie de Adrian Berinde în playlist.
Când mergi în ţări exotice e bine să ştii limba băştinaşilor. Astfel scade considerabil riscul de a fi tratat drept duşman şi s-o sfârşeşti la proţap ori să admiri pe vecie frumuseţile locului dintr-o ţeapă arborată pe meterezele unei cetăţi. Dacă le mai duci localnicilor şi nişte mărgele de sticlă frumos colorate, ai şanse mari să ajungi om respectat şi chiar să urci în ierarhia locală până la statutul de semi-zeu.
De când s-au prins tipii din PR şi publicitate că unora le place votul mai des de o dată la 4 ani, concursurile gen "Care e cel mai frumos copil?" sau "Alege Omul Anului" au apărut ca ciupercile după ploaie. Că ele se deghizează în sondaje de opinie pentru a face reclamă organizatorului n-ar fi foarte grav, dar că ajung în presă ca surse de informare credibile şi se transformă în ştiri e o problemă serioasă. Aşa au aflat orădenii acum vreo 2 ani că locuiesc în cel mai frumos oraş din România. Ţineţi minte, nu?
Unii vor spune că 2018 a fost cel mai prost an din istoria recentă a României. Alții îl vor consemna drept cel mai grozav pe care l-a trăit vreodată această țară. Depinde cine vorbește, depinde cine scrie istoria... Dar cel mai important, dacă vrem să mergem mai departe cu bine, în 2019 va trebui să reînvățăm să trăim unii cu alții.
Faţă de ediţiile de mai demult, la Gala Premiilor lui Bihorel de anul acesta au lipsit aproape toţi destinatarii înţepăturilor publice cu parfum de premiu. Nu a fost o surpriză pentru nimeni. Din păcate, acesta este un semn că, deşi râde tot mai mult, clasa politică se află într-o pierdere constantă a simţului umorului. Premiile lui Bihorel nu au vrut să umilească niciodată, ci doar au luat în balon lucruri cunoscute de toată lumea: derapaje pe lângă lege, tare de comportament, învârteli şi mânăreli făcute pe sub masă, eşecuri profesionale sau chiar condamnări.
În primul rând, îmi doresc să nu fie doar o mişcare politică, iar declaraţiile de intenţie ale celor 4 primari (fonduri, dezvoltare, infrastructură etc) să fie doar de faţadă, aşa cum se face în orice campanie electorală. Mi-ar plăcea să nu devină un pol politic şi să nu fie exploatată în consecinţă, deşi, dacă va începe să facă performanţă şi să dea rezultate palpabile, e foarte posibil să se ajungă şi acolo. Primul semnal ar fi atunci când vor cere şi alte oraşe să intre în horă.
Ne tot mândrim de câțiva ani pe rețelele de socializare și în viața reală cu dezvoltarea orașului și cu aspectul său în continuă schimbare. Ei, bine, iată că, prin aceste scumpiri, devenim într-un fel parteneri ai dezvoltării urbei. Iar modernizarea costă.
Cu cât problemele unei naţii sunt mai multe şi mai profunde, cu atât festivismul îi este mai mare. Nici anul acesta nu vom face excepţie. Sărbătoarea de Ziua Naţională va fi cel mai mare exerciţiu de PR al anului. Aşa cum un om al străzii bea ca să-şi uite drama şi să evadeze dintr-o realitate chinuitoare, România, prin toate trompetele ei autoritare, se va îmbăta cu halbe de apă rece, în timp ce se va agăţa cu unghiile pline de noroi de trecutul glorios şi irepetabil, încercând să ignore prezentul. Un prezent care nu sună prea bine.
Sâmbătă, la orele 17, ora României, în sute de oraşe de pe continent, printre care şi Oradea, a fost proclamată Republica Europa, ca viitoare formă de organizare a actualelor state europene. "Prin acest gest simbolic, europenii de pe întreg continentul îşi exprimă voinţa de a trăi într-o Europă unită, cu drepturi şi îndatoriri egale pentru toţi cetăţenii, care să fie principalii actori ai unei democraţii reale".
M-a durut din nou stomacul, la 3 ani de la masacrul din Clubul Colectiv, când am auzit, la ştiri, aceeaşi poezie intrată deja în folclor: "Barocamera de la Spitalul de Urgenţă Floreasca nu funcţionează nici acum, la 8 ani de la inaugurare. După ce a costat 12,5 milioane de euro, cu tot cu clădirea în care este amplasată". O durere izvorâtă din neputinţă, din frustrare, din blestemul impotenţei româneşti, al cuielor bătute în talpă, al drobului de sare, al prostiei, al incompetenţei şi al lenei.
Orice construcţie, mare sau mică, civilă sau industrială, istorică sau modernă, afectează imaginea unui oraş. Cu funcţionalităţi diverse, cu bugete şi culori diferite, clădirile par uneori să crească una lângă alta ca într-un joc al soartei. Iar definiţiile diferite despre frumos pe care le au oamenii amplifică hazardul. Dacă ar exista o Comisie de Bun-Gust, probabil că s-ar fi sesizat din oficiu în primele două cazuri pomenite în articolul de faţă şi ar fi reuşit să schimbe ceva.
Acum câţiva ani, în aeroportul din Viena, surprind o discuţie între un tată, o mamă însărcinată şi băieţelul lor de vreo 5 ani: "Ce ai vrea să îţi aducă barza, un frăţior sau o surioară?". S-a făcut linişte. Am ciulit urechea din reflex auzind limba română, dar şi din curiozitate pentru răspuns. Copilul s-a gândit câteva secunde, a ridicat ochii şi a răspuns limpede şi hotărât: "O maşinuţă!".
.jpg)
Conferințele 11even, în care 11 oameni vorbesc câte 11 minute, sunt ca nunțile românești - nimeni nu îndrăznește să le facă mai scurte. Teorema care spune că ce e frumos durează puțin nu funcționează... Majoritatea vorbitorilor a dat impresia că tema conferinței, „La trecutu-ți mare, care viitor?”, nu a fost înțeleasă prea bine. Cei mai mulți au vorbit despre ei înșiși, lăsându-le spectatorilor sarcina de a extrage esența și de a construi puzzle-ul.
Un referendum care exploatează temerile şi fobiile oamenilor nu ar trebui permis. Rezultatul său este previzibil, iar scindarea societății este inevitabilă. Iar orice manager de țară (ar trebui să) știe că un popor puternic este un popor unit. Adică exact ceea ce nu suntem noi acum. Fiecare exercițiu presupus democratic ne desparte și mai tare...
Artistul de provincie este o fiinţă minunată. Este bine educat, este sensibil, este spectaculos, este pe alocuri chiar revoluţionar. Aduce culoare şi valoare locului în care trăieşte, este un cavaler al frumosului, vrea binele comunităţii. Nutreşte un dispreţ moderat la adresa celor care nu-l înţeleg şi s-a obişnuit greu cu lipsa de apreciere globală, atât din partea neiniţiaţilor, cât şi a colegilor de breaslă. La rândul său, îşi depreciază şi el colegii artişti, dar, în bunătatea sa nemărginită, îi lasă să trăiască în propria sa umbră protectoare.
Festivalul Internaţional de Teatru Oradea 2018 a adus, miercuri seara, prima trupă americană de teatru din istoria sa - Trap Door Theater. Cunoscută drept cea mai mare furnizoare de teatru avangardist din Chicago, trupa americană a prezentat, la sala Studio Szigligeti, de pe strada Moscovei, producţia "Occident Expres", scrisă de poetul, dramaturgul şi jurnalistul român Matei Vişniec, stabilit din 1987 în Franţa.
Nevoia m-a trimis în ultimul timp pentru diverse acte şi contracte în câteva locuri cu potenţial birocratic major din Oradea noastră iubită. Am descoperit cu surprindere că, în România, încă se mai fac contracte cu mâna şi că pixul este în continuare împărat în ţara cu viteze de internet de top în Europa. Am văzut birouri noi şi metehne vechi la un loc, într-o ciudată coabitare, am văzut încăperi în care viteza fusese înlocuită cu tihna, iar eficienţa cu pacea.
După ce, zeci de ani, românii au plătit taxa de drum în prețul combustibilului, rovignete pentru drumuri și taxe de trecere pentru poduri, după ce au trecut ani mulți de la semnarea celui mai păgubos contract din istorie pentru România (contractul cu Bechtel, mulțumim Adrian Năstase!) fără ca cineva să facă pușcărie, după ce s-a furat din banii de drumuri ca-n filme, ei bine, după toate acestea, românilor li se cer din nou bani pentru a nu fi tratați drept animale și pentru a avea dreptul de a circula pe o șosea cu pretenții de autostradă. O adevărată taxă pe prostie!
După ce s-a făcut centura, ne-am dat seama că o bandă pe sens nu e suficientă, aşa că a început munca pentru a doua. După ce s-a dat drumul la centură pe 2 benzi, am constatat că sensurile giratorii nu sunt bune şi s-au făcut traversări supraterane. Abia după ce s-a inaugurat turbogiraţia a apărut ideea traversării subterane a centrului. Construim prima dată mega-clădiri gen Catedrala Ortodoxă şi apoi ne gândim să facem parcări sub ele. Suntem mereu cu un pas-doi în urmă.
Semnul cel mai clar că o societate o ia razna este atunci când, într-o situaţie care ar trebui să provoace compasiune şi solidaritate, reacţia oamenilor este opusă. Incendiul de la Palatul Episcopal din Oradea, o tragedie materială regretabilă, a generat o tragedie mult mai mare în rândul orădenilor. În vremurile în care oricine se simte îndreptăţit să emită o părere în spaţiul public, discuţiile pe marginea catastrofei au escaladat orice limită de bună măsură şi inteligenţă.
După ce, secole de-a rândul, şi-au luat-o pe coajă din toate poziţiile de la cotropitorii străini, românii şi-au câştigat libertatea de a fi bătuţi de instituţiile propriului stat: Miliţia, Securitatea, Armata, Poliţia, ocazional şi de forţele para-militare ale minerilor. Ultima intrată în păruiala generală asupra poporului căruia i s-a urcat democraţia la cap este Jandarmeria Română.
De 4 ani, Untold înseamnă Cluj-Napoca, înseamnă România. Umblă vorba că se vrea mutarea lui în afara orașului, nu din pricina deranjului din centru, ci pentru că scena principală, stadionul adică, e limitativă cu numărul de persoane din motive de siguranță. Dacă se va transforma din festival urban în festival câmpenesc s-ar putea ca percepția să se schimbe.