Duminică seara, ora 9. Cartierul se pregătește de culcare. Mă plimb pe un trotuar liniștit, flancat la stânga de tufișuri, iar la dreapta de mașini aliniate la bordură, luminat vag de o lună zgârcită și de câteva becuri stradale. „Să știi că vine iarna azi sau mâine”, îmi zic și parcă mă străbate o undă de frig. E liniște.
Cam 8 din 10 români spun că pentru ei sexul nu e foarte important (statistica îmi aparţine). Ciudat, pentru că la cel mai mic semn de infidelitate sexuală în cuplu se spune "pa pa" şi se intentează divorţ. Când îţi taie unu' calea în trafic fără să se asigure, tot sexul (cu el sau cu o parte din rudele sale, indiferent dacă-s în viaţă sau nu) e prima sancţiune. Chiar şi Prea-Supremul e pomenit în anumite acte. Sexul e dovadă de iubire, de posesiune şi de pedeapsă în acelaşi timp.
Fiecare concert mă impresionează într-un mod aparte. Unele mă lasă cu gura căscată, altele mă emoţionează, de la altele ies mut şi răvăşit. Se mai întâmplă şi să mă lase rece anumite cântări. De la concertul lui Bryan Adams de la Budapesta din 9 octombrie am ieşit entuziasmat. Motive, cu duiumul: politeţe, bun simţ, eleganţă pe scenă, decenţă în volumul sonorizării, naturaleţe în comunicare, muzicieni excepţionali şi o droaie de hituri.
Cineva a fost foarte optimist când a crezut că banii pentru Cuminţenia Pământului se vor aduna prin subscripţie publică. Da, intenţia şi planul au fost frumoase, aproape poetice, dar finalitatea nu era greu de ghicit. M-a amuzat şi m-a întristat deopotrivă programul "Brâncuşi e al meu". M-a amuzat naivitatea celor care l-au conceput, m-a întristat eşecul său previzibil.
Ultima carte pe care am abandonat-o înainte de final, "Ghidul nesimţitului", de Radu Paraschivescu, m-a enervat atât de tare cu descrierea specimenelor umane de care mi-e groază în viaţa de zi cu zi, încât i-am făcut vânt cu uşurarea unui suflet evadat din iad. O senzaţie similară am avut la finalul spectacolului "Domnul Jurdan", de Victor Ioan Frunză, care a deschis FITO 2016...
Indiferent de încadrarea penală a faptei sale - omor din culpă sau "doar" abuz în serviciu - Oprea are un păcat şi mai mare pe caschetă: şi-a abandonat un camarad căzut în timpul unei misiuni. Generalul Gabriel Oprea a lăsat în urmă un tovarăş rănit (nu avea cum să ştie la momentul producerii accidentului că era mort)!
Am primit numărul de ordine 37 şi m-am apucat de completat formularul. "Donaţi pentru cineva?", mă întreabă un bărbat. "Nu, doar aşa". Mă roagă să specific numele unei rude cu o suferinţă gravă, ce urmează să aibă o operaţie dificilă la stomac. "Cum să nu? Cu dragă inimă". Memorez numele pacientului şi mă pun pe aşteptat. Telefonul mobil mi-e, ca de obicei, partener bun. Sunt atât de absorbit încât nu aud când mi se strigă numărul...
Ne-am întâlnit la aniversarea de un an Digi24 Oradea. Nu se omoară după evenimente sociale, dar are o funcţie ce îl obligă, când şi când, la aşa ceva. În ziua aia părea că se simte în largul lui. Savura o îngheţată şi socializa cu unul, altul. Aşa ne-am pomenit faţă în faţă. Era perioada în care în Oradea se făcea ordine în problema câinilor comunitari, dar şi a celor cu stăpân. Primarul Ilie Bolojan era acuzat de iubitorii de animale că n-are suflet, că e nazist, criminal, ba chiar că e din Aleşd...
Ziua de doliul naţional este instrumentul perfect pentru clasa politică anchilozată emoţional ce conduce ţara asta ghinionistă, unicul mod prin care mai arată că le pasă de pietoni, alegători, prostime sau cum i-o mai fi zicând în gând poporului. Mai e şi o unealtă de coafat imaginea sau de cerut scuze tardive, simplu act de politică externă şi simpatie sau dovadă de fanatism religios într-un stat laic.
Aveam vreo 10-11 ani şi mă ocupam cu vacanţa de vară. Pe lângă fotbal, cealaltă pasiune majoră a vieţii mele era să-i fiu copilot tatălui în drumurile cu autobuzul. Aveam locul meu în faţă, în dreapta şoferului. De acolo, mastodontul alb-albastru părea gigantic şi îmi dădea impresia că acoperă toată lăţimea drumului.
Când Festivalul Internaţional de Film Transilvania a început să-şi întindă tentaculele prin ţară m-am bucurat nespus. Uite, aşa vom avea şi noi ocazia să vedem câteva din filmele prezentate la Cluj, mi-am zis. După cum era de aşteptat, orădenii au dat năvală în faţa marelui ecran mobil. Frustrarea că nu avem şi noi un festival s-a mai îmblânzit, iar gratuitatea vizionărilor a îndulcit experienţa şi a transformat TIFF-ul în succes şi aici.
Ca mascul normal şi iubitor de femei, am fost mai mult decât onorat să primesc o invitaţie la un eveniment din categoria fanteziilor: 100 de femei îşi vor alăpta copiii în public. Ce privelişte, mi-am zis! Ce vibraţii! Câtă energie! Plânsete, chicote şi râsete amestecate.
În Oradea s-au făcut multe în ultimii ani, recunoaşte asta până şi un pesedist. Bune, rele, drepte, strâmbe, s-au făcut. Graba, justificată de accesarea fondurilor nerambursabile, de dorinţa de a arăta că se poate sau de prea lunga perioadă de stagnare a oraşului, a dus şi la decizii pripite, la lucrări îndoielnice şi critici vehemente...
31 mai 1991, zi de vineri în calendar, era ultima zi de şcoală. Mai aveam doar câteva ceasuri, apoi urma să aruncăm uniformele şi genţile, să uităm de teme şi de medii. Din viitorul apropiat ne pândea însă examenul de Bacalaureat, înspăimântător şi abscons, monstrul ce părea hotărât să ne despartă şi să ne împrăştie în cele patru zări.
O voce glumeaţă: "Ai pus şi tu mâna pe tabletă?". Răspuns din partea alteia: "Da, ai văzut ce şmecher m-am făcut?". A treia: "Te-a durut? Uite, şi mie mi s-a făcut o mică umflătură. Dar trece în câteva minute". A patra voce: "Ştiţi ce bine mă simt cu ac nou?". O alta: "Ţi-ai făcut? Eu acum îmi fac!". "Hai să-ţi punem 11, că tu faci hipo noaptea", intervine o voce mai matură.
În România, producerea alcoolului este legală, iar falsificarea sau contrafacerea lui este tolerată. În România se promovează alcoolul pe toate canalele, deşi în toate statisticile apare în topul cauzelor bolilor şi ale mortalităţii. Legea îi pedepseşte pe cei care beau, dar societatea îl consideră bolnav sau ciudat pe cel care nu bea. Statul e de o ipocrizie astronomică - cu o mână produce alcoolul şi cu o alta îi ameninţă pe consumatori. O atitudine duplicitară, pe gustul societăţii de consum...
Acum doi ani, într-o cameră de hotel din Viena, pe un canal nemţesc, am dat întâmplător peste un maraton de filme cu Piedone de două zile. Nu m-a deranjat deloc că erau traduse în germană, o limbă din care înţeleg doar "eins zvei polizei". Ziua vizitam oraşul, seara îmi retrăiam copilăria. Aşteptam cu aceeaşi nerăbdare scenele de bătaie ca acum 30 de ani şi recompuneam dialogurile din memorie. Mă bucuram de fiecare secundă, simţeam cumva că sfârşitul se apropie.
"It won't be any Brexit!*", îmi spunea, în Londra, cu câteva zile înainte de referendumul britanic, soţul unei foste colege de facultate, englez sadea, pe care tocmai îl cunoscusem. Luam cina la un restaurant foarte popular lângă Waterloo Bridge, ticsit de oameni din toate colţurile lumii, cu ospătari de accente diferite şi atmosferă de weekend.
Câţi dintre noi nu ne-am dorit măcar o dată să ne culcăm aici şi să ne trezim altundeva? Ei bine, eroii filmului o păţesc fără să vrea, iar de aici încep nişte aventuri incredibile scornite de mintea odihnită a scenaristului Ed Solomon...
Abia când ieşi din ţară realizezi ce ambasador imens este fotbalul pentru România şi cât de mult am pierdut din cauză că n-am prea mers la campionatele europene şi mondiale în ultimii ani. Deşi un campionat fără România pare neinteresant, el ne apropie mai mult de fotbalul simplu, cel în care nu contează culorile, ci doar talentul şi performanţa.
Când un cadru universitar denumeşte şcoala "un vehicul al alienării" şi, pe deasupra, o face din vecinătatea rectorului universităţii, alături de care împarte un prezidiu, reacţia firească este nedumerirea. Faptul s-a petrecut săptămâna trecută, în Aula Magna a Universităţii orădene, la lansarea cărţii "Anatomia unei imposturi". Autorul volumului şi al declaraţiei de mai sus este filozoful orădean Mihai Maci.
Simpaticul nostru oraş s-a şocat rău săptămâna trecută când un orădean cu o oarecare notorietate în rândul tinerilor a inaugurat o expoziţie personală în care se înfăţişează în fotografii imense masturbându-se, urinând şi pozând în travesti. Şi mai şocant este că toate acestea le-a făcut ca atac la adresa unui politician local.
Jurnalistul, dramaturgul, diplomatul şi, nu în ultimul rând, umoristul Ioan T. Morar şi-a lansat la Librăria Gutenberg cel mai recent roman, "Sărbătoarea Corturilor". Oradea a fost al treilea oraş ales pentru lansare, după Timişoara şi Arad.
Parcă nicicând nu l-au iubit mai mult românii pe Vlad Ţepeş ca în ultimii 26 de ani. În paralel cu dorinţa asumată global de a merge înainte, unii dintre compatrioţii noştri fac periodic o pasională călătorie imaginară înapoi, în acele vremuri în care capetele se tăiau doar pentru că un despot avea o zi proastă, iar planurile pentru ziua de mâine îţi puteau fi brutal anulate pe motiv că tocmai ai fost tras în ţeapă şi expus în piaţa publică.
Ultima gală UNITER pe care am văzut-o de la un capăt la altul a fost cea din 2014. Ţin minte că m-am plictisit îngrozitor. Un generic de trei minute, ca în vremurile de început ale televiziunii, prezentări prea ample ale celor invitaţi pe scenă, speech-uri luuuungi ale premianţilor, ritm lent, leşios, momente artistice ultra-elitiste.
Pe Digi FM, Lucian Mândruţă a avut recent un talk-show cu ascultătorii pe tema dependenţei de telefonul mobil şi de reţelele de socializare, în special de Acea reţea de socializare. Am trimis şi eu un mesaj cu următorul text: "Cum să nu fii dependent de telefonul mobil când într-o singură cutiuţă de 100 de grame ai tot ce ţi-ai dorit o viaţă întreagă - telefon, aparat foto, cameră video, player de muzică şi filme, biblioteci întregi de cărţi, ziare de oriunde, consolă de jocuri, busolă, gps etc?".
Scârba de politică, sportul naţional în România, îşi atinge vârfurile în apropierea şi în timpul campaniilor electorale. Nu întâmplător, tot atunci se înregistrează şi cel mai mare grad de implicare în politică a cetăţenilor, se nasc pasiuni arzătoare pentru formaţiunea X sau pentru candidatul Y, se înflăcărează temele de discuţie şi discursurile
Cetatea Oradea. Ora 9 şi 10 seara. Un sunet de ambulanţă care nu prevesteşte nimic bun sparge liniştea începutului de noapte şi strecoară câteva picături de teamă, groază şi angoasă. Pe acest fundal sonor intră Regele Lear, urmat de bufonul curţii.
Joi seara am dat mâna cu un tip care în urmă cu o lună ţinea în mână statueta Oscar. Molnár Levente, actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a venit să-i întâlnească pe orădeni la o proiecţie de gală a filmului unguresc "Son of Saul" (Fiul lui Saul), câştigător, anul acesta, al premiului Oscar pentru cel mai bun film străin.
Duminică, în prezența Monicăi Macovei, organizația locală M10 Beiuș și-a lansat candidatul pentru funcția de primar al municipiului. În vârstă de 40 de ani, manager al unei companii private, Ovidiu Bunta a declarat în fața celor 50 de membri și simpatizanți M10 că s-a hotărât să intre în politică pentru ca generația copiilor săi să nu le reproșeze părinților lipsa de implicare activă. Monica Macovei a fost, însă, cea care a monopolizat întâlnirea cu simpatizanții și presa cu un discurs de 90 de minute.