Primarul o ia în barbă pentru fiecare copac tăiat din Oradea. Pe principiul "peştele de la cap se împute", fiecare ordin de tăiere a unui arbore pare livrat din pixul mai-marelui, astfel toate înjurăturile pleacă automat spre cabinetul nr. 1. La fel cum Ceauşescu îşi şifona imaginea şi pentru tâmpeniile făcute de subalternii lui, şi Ilie Bolojan o încasează pentru întreg aparatul pe care îl dirijează.
Societatea asta bazată pe consum, care ne face nefericiţi cu propriul automobil imediat ce apare un model mai nou, riscă să ne afecteze şi percepţia politică. De cum se instalează un guvern proaspăt, acesta devine demodat, prost şi neperformant, şi începem să ne dorim altul. Amuzant este că noi chiar credem că asta ne va schimba viaţa în bine. Însă...
În cea mai mare parte din localităţile ţării, festivalurile de zilele satului/comunei/oraşului sunt doar modul prin care primarii îşi maschează lenea şi incompetenţa. Concertele se aud, artificiile se văd, friptanele se simt în nări, oamenii au astfel dovezi directe că primăria face ceva pentru ei. E un mod mult mai isteţ de a cheltui bani decât pe studii de fezabilitate, pe care nu le vede nici dracu', sau pe şantiere ce provoacă praf, noroi şi nervi.
Claxonul este cea mai dragă componentă din maşina de sub curul omului. Inventat parcă pentru a-i scoate din anonimat pe timizi şi pe idioţi, claxonul are o mulţime de funcţii auxiliare: aceea de sirenă şi girofar pentru cei grăbiţi, unealtă de înjurat pentru neciopliţi, sistem de salut de la distanţă pentru leneşi, propagator de fală pentru nunţile din cartier, aparat de agăţat gagici pentru ghiolbani, avertizor de proximitate pentru începători, obiect de joacă pentru copii...
Oamenii care ne dictează vieţile prin munca lor de zi cu zi ar trebui să înţeleagă un lucru foarte simplu şi uşor de înţeles - că atunci când iau decizii politice, administrative sau economice, ele vor influenţa momente esenţiale pentru unii oameni. Ca să nu credeţi că fac retorică goală, vă povestesc o întâmplare măruntă şi uriaşă, deopotrivă, petrecută săptămâna trecută.
Am intrat în magazin uşor ezitant. Era prima dată când trebuia să cumpăr un candelabru şi mă simţeam nesigur. Nu e genul de obiect pe care să îl cumperi prea des. De obicei stau 2 ore să mă hotărăsc asupra unei perechi de pantaloni şi nici atunci nu sunt sigur că am făcut alegerea corectă. În cazul unui candelabru, cu care poţi înfrumuseţa sau distruge o cameră, alegerea părea mult mai dificilă.
Da, suntem oameni. Da, suntem supuși greșelii. Da, avem dreptul să fim iertați. Da, avem dreptul la un nou început. Dar care este efectul întoarcerii la catedră al unui cadru didactic condamnat? În ce măsură va putea să se impună în fața studenților? Cum va fi privit de colegii de catedră sau departament? În ce măsură va afecta întoarcerea sa imaginea Universității? Pe de altă parte, se pot arunca pe apa sâmbetei întreaga pregătire și experiență didactică a unui om din pricina unei rătăciri de moment sau a unei slăbiciuni?
Vara lui 2019 ne-a dat mai multe motive să o ţinem minte: încarcerarea lui Liviu Dragnea, grindina, seceta şi temperaturile record, veşnicul handicap al sistemului informatic al CNAS, cazul Caracal cu teoriile şi isteriile adiacente, înscăunarea ca preşedinte PSD a Vioricăi Dăncilă şi intrarea dumneaei în cursa pentru Cotroceni, victoria Simonei Halep şi a întregului popor român la Wimbledon, contra-performanţele istorice ale Dinamo şi FCSB, învierea lui Victor Ponta, criza din coaliţia de guvernământ şi începutul neoficial al campaniei electorale...
Festivalul Way Too Far (WTF) a început vineri seara în Ineu, în incinta complexului Kingsland. Aproximativ 500 de persoane au participat la concerte în prima seară, dar se aşteaptă ca numărul să fie mai mare sâmbătă şi duminică. Câteva mici bâlbâieli organizatorice au amânat startul concertelor cu 40 de minute. Primii care au intrat pe scenă au fost bucureştenii de la Kunnstra. Sub zborurile demonstrative ale avioanelor de agrement de la Kinglsand, aceştia au impresionat atât prin virtuozitatea chitaristei Andreea Zerstörer, cât şi prin piesa interpretată cu membrii trupei rotiţi între ei la instrumente.
La Untold trebuie să te obişnuieşti rapid cu marea frustrare că nu poţi fi în toate locurile în acelaşi timp. Dacă ai venit doar pentru anumiţi artişti, e simplu, mergi să-i vezi şi gata. Dacă dimpotrivă, vrei să vezi cât mai multe, ai o mare provocare. Nu numai suprapunerea orelor este o problemă, ci şi timpii de deplasare de la o scenă la alta. Când în festival sunt 90.000 de oameni pe seară, mişcarea e anevoioasă.
Acalmia şi pacea sunt plictisitoare, criza e mişto. Când e criză, sângele începe să clocotească, supărările să dea în fiert, tensiunea să crească, lucrurile să se mişte accelerat, capetele să cadă ca pepenii din căruţă. Iar mulţimea, adunată ca pe vremuri în curtea castelului la execuţii publice, strigă tot mai tare şi vrea tot mai mult sânge. Crizele sunt, deopotrivă, opiumul popoarelor şi supapa de auto-reglare a sistemului.
"Oamenii mor oricum. Şi cu, şi fără sistem". E declaraţia purtătorului de cuvânt al CNAS şi, hai să fim sinceri, omul are dreptate. Dar anumite lucruri nu se pot rosti în gura mare când reprezinţi o instituţie. Daniel Osmanovici spune că i s-a părut revoltătoare speculaţia jurnalistului de la RFI ("Din cauza blocajului temporar informatic ar putea muri oameni") şi de aceea s-a scăpat.
În spatele fiecărui om politic pe care îl vedeţi la tv sau prin ziare se află o mulţime de oameni care muncesc pe brânci. Sub funcţii de şef de cancelarie, şefi de cabinet, experţi, consilieri sau asistenţi, oamenii aceia pe care nu îi vedem niciodată fac munca efectivă despre care şeful lor bate din gură. Ei sunt marii anonimi ai lucrurilor ce se întâmplă, totuşi, în aparatul de stat, pe care, din pricina supărării noastre generalizate, le ignorăm.
În relaţia cu clasa politică, suntem toţi ca femeile, ne conducem după sloganul „Nu contează ce îmi spui, ci cum îmi spui”. Veştile proaste şi ideile nepopulare alunecă mai fin dacă vin de la cineva care a fost Mister Boboc, furăciunile de la buget sunt mai uşor de trecut cu vederea dacă autorul are gura ca frăguţa şi ochi negrişori sau un decolteu larg cât Delta Dunării.
Suntem invitaţi, rugaţi, imploraţi aproape zilnic să donăm sânge. Dar ce se întâmplă acolo, la centrul de transfuzie, după ce i-ai trecut pragul? Cum e donarea efectivă? Durere, suferinţă şi întristare? Nici vorbă! Iată un scurt ghid al unei experienţe mai degrabă plăcute decât înspăimântătoare.
Când am citit ştirea că Poliţia Română vrea să dea în judecată trupa de hip-hop Paraziţii, am crezut că am nimerit pe un site de umor. Dar cum realitatea în Româna este mereu surprinzătoare, se făcea că nu eram pe timesnewroman.ro sau pe catavencii.ro, ci pe un organ de presă serios şi responsabil. Aşadar, oricât de ciudat ar fi, Poliţia dă în judecată Paraziţii pentru melodia "Antimiliţie".
La grădiniţă, visăm la bulinele colorate - alea negre sunt rele, cele colorate viu sunt bune, semn de apreciere. După ce mai creştem, apar diplomele. Şi primim câte nu putem duce - pentru că am participat la un curs de 3 ore, pentru că am ieşit penultimii la un concurs de atletism, pentru că la o seară de dans n-am călcat pe nimeni pe picioare sau pentru că am terminat facultatea, chiar dacă n-am susţinut licenţa. E o aşa inflaţie de diplome, încât, la 14 ani, dacă nu ai cel puţin 50 de bucăţi pe etajeră te poţi considera pierdut definitiv pe calea ratării.
Cu mai puține spectacole decât în anii trecuți, mă așteptam să văd mai mulți spectatori la FITO 2019. Dar, la unele, mai ales la cele înscrise în concurs, au fost multe locuri libere în sală. Am bifat 5 zile din cele 8 ale festivalului și voi face o scurtă trecere în revistă a ceea ce am văzut.
Parcă s-a rarefiat aerul și au explodat de culoare toate florile din România, până și cele din plastic, după condamnarea și încarcerarea lui Liviu Dragnea. Brusc, multora viața li se pare mai bună și viitorul mai luminos. Pericolele care până mai ieri pândeau la toate colțurile par să se disipeze. Aruncarea în temniță a unui singur om - chiar așa, cu mare tragere de timp - pare să schimbe totul în bine. Așa o fi?
Cel mai probabil, Dumnezeu se afla în campanie electorală atunci când a făcut cerul, pământul, apele, anotimpurile și vietățile în doar 6 zile, pentru ca mai apoi să-și permită o zi liberă. Atâtea fapte într-o singură săptămână mai pot face doar politrucii unui partid aflat la guvernare în săptămâna de dinaintea alegerilor, după ce vreme de 4 ani și-au ascuțit pixurile de pe birou și s-au șters la cur cu studii de fezabilitate. Ar fi gata să se sacrifice chiar și în ziua a 7-a, dar Domnul și legea electorală nu le dau voie.
BMW Grup West Premium Oradea a scos la testare trei noutăți din portofoliul BMW: i8 Hybrid, în variantele Roadster și Coupé, și i3, un automobil 100& electric. În evenimentul organizat la Hotelul Stokker din Oradea, echipa BIHOREANUL a testat, marţi, pentru cititorii săi modelul BMW i8 Roadster. O experienţă inconfundabilă!
Dacă credem că schimbarea va veni odată cu tinerii, poate ar trebui să ne mai gândim. Am cunoscut mulți tineri politicieni, membri prin organizațiile de tineret ale diverselor partide, și am constatat cu amărăciune că nu sunt cu nimic mai deosebiți decât cei mari, la statutul cărora aspiră. Vorbesc la fel, gândesc la fel, unii chiar se îmbracă la fel cu șefii...
La o primă analiză, bazată pe obida generală şi frustrările acumulate, motivele de a sta acasă par mai multe. Supărarea pe politicieni nu e o boală românească, funcţionează oriunde în lume. La noi pare mai aprigă din cauză că şi noi suntem mai aprigi la mânie. Pe lângă asta, mai ajută şi randamentul scăzut al clasei politice.
Când Mircea Baniciu a intrat în sală şi a traversat-o până în partea opusă, unde se află scena, lumea tocmai servea cina plătită odată cu biletul pentru spectacol. Cu toate acestea, majoritatea celor prezenţi au lăsat tacâmurile pentru câteva clipe pentru a-i aplauda apariţia. Artistul i-a lăsat să-şi termine masa, apoi a urcat pe scenă alături de Vlady Cnejevici şi Teo Boar pentru a-şi desfăşura ghemul de melodii ştiute pe de rost de câteva generaţii.
În horoscopul preşedintelui pentru ziua de 25 aprilie, scria clar: "Astăzi este o zi propice planurilor pe termen lung. Aţi putea să exprimaţi public întrebările care vă frământă de ceva timp. De ele vor depinde multe din planurile dvs. de viitor. Nu ezitaţi!". Iar preşedintele a băgat mâna până la cot în jobenul în care, de vreo jumătate de an, tot aruncă bileţele cu întrebări pentru referendum.
În caietele de sarcini pentru reparaţia sau modernizarea drumurilor din România aş sugera introducerea unei condiţii esenţiale: firmele care vor să câştige lucrările să fie obligate să lucreze în trei schimburi. Într-o ţară cu grave deficienţe la capitolul drumuri, blocarea unui sens de mers cu semafoare pentru circulaţia alternativă provoacă pagube incalculabile pentru toată lumea - timp pierdut, consum crescut de combustibil, nervi, frustrare şi chiar diminuarea celebrei mândrii de a fi român.
Am o mică plăcere perversă, nemărturisită până acum: îmi place să urmăresc mitingurile electorale. Acele întâlniri dintre "ne prefacem că ne pasă" şi "ne prefacem că vă credem că vă pasă" sunt o combinaţie irezistibilă ce te face să întorci capul, în timp ce, paradoxal, te atrage să priveşti mai departe.
Am fost surprins, când am mers prima dată la noua piaţă de vechituri, să nu găsesc o parcare pentru biciclete. Ştiind de aglomeraţia deja celebră de pe centură, în zilele de piaţă, am preferat să merg pe două roţi. Oamenii ajunşi înaintea mea îşi legaseră ţoaglele de balustradele de pe marginea drumului şi de semnele de circulaţie. De siguranţă, am întrebat un echipaj de la poliţie aflat la intrarea în piaţă. "Nu, nu există parcare pentru biciclete", mi s-a răspuns.
S-a petrecut o bătaie între doi băieţi, un român şi un străin de culoare, săptămâna trecută în pasajul Vulturul Negru. După spusele celui care a filmat, cearta ar fi pornit de la o fată şi probabil că la mijloc era şi un pic de alcool. Bătălia s-a încheiat destul de repede, după ce străinul a fost trântit la pământ şi bumbăcit destul de tare. Dar efectele ei în spaţiul public au fost mult mai puternice.
Sunt extrem de selectiv cu canalele TV pe care le las să-mi intre în casă, dar, chiar şi aşa, am auzit de Rareş Bogdan. Nu l-am urmărit niciodată, ştiu doar că are emisiune la Realitatea, că a ajuns la Bucureşti de la Cluj, că este absolvent de ştiinţe politice şi că se îmbracă excesiv de elegant pentru un platou TV. Instalarea lui în cap de listă PNL pentru alegerile europarlamentare m-a mirat şi m-a întristat deopotrivă, ca de fiecare dată când un jurnalist intră în politică.