În fiecare an Oradea şi alte oraşe mari sunt jefuite de guvernul Dragnea-Vâlcov, banii fiind trimişi celor care sunt prea leneşi, prea slab pregătiţi sau prea pesedişti ca să se apuce de muncă. Situaţia ilustrează perfect zicala "s-a întâlnit hoţul cu prostul". Nu-i mai puţin adevărat că noi beneficiem şi de un tratament special. Infractorul Dragnea Liviu este invidios pe cele 300 milioane de euro pe care îi avem de investit. Păi, ce bănuţi ar fi făcut aici Teldrum-ul!
În Oradea există 333 de asistați social. Cam atâţi câți erau pe o stradă lăturalnică din Alexandria până să-i ducă Dragnea pe toți în Guvern. Dacă facem o extrapolare, la nivel național ar trebui să fie cam 34.000 de oameni care beneficiază de venitul minim garantat. Această cifră este însă de domeniul fantasticului din moment ce, mai mult ca sigur, zilnic, la orice oră, cel puțin 100.000 de compatrioți se află la bufetul comunal.
Autostrada care ar trebui să unească Oradea de Cluj are un destin nemilos. Din cauza forţelor vrăjmaşe din exterior, noi, românii, nu suntem lăsaţi să ne construim autostrăzi. Bătrânul Soros se pune în calea buldozerelor care decopertează terenul, ecologiştii mai descoperă câte o capră neagră ce sălăşuieşte pe traseu, iar Uniunea Europeană ne tot bate la cap oferindu-ne banii ei, deşi toată lumea ştie că nu sunt bine veniţi în România fiindcă nu pot fi furaţi.
La cum arată bugetul Oradiei, e clar că cele peste o sută de investiţii se vor întinde pe mai mulţi ani. Asta pentru că în România este imposibil să-ţi planifici ceva şi să iasă la timp. Cauzele sunt multiple, de la suprasolicitarea personalului, la greşeli elementare, la lipsa proiectanţilor şi a constructorilor, toate pe fondul unei birocraţii ucigătoare, bine întreţinute de funcţionarii puşi politic în posturi. Totuşi, Primăria are două restanţe pe care nu mai are voie să le rostogolească pe anii viitori.
Gestul unei tinere de a incendia drapelul maghiar de la sediul UDMR Bihor ne arată că noi, orădenii, mai avem de lucru mult la capitolul educaţie. Şi mă refer la ambele naţii, din rândul cărora apar destule persoane stridente, incapabile să trăiască într-un mediu multietnic, multicultural şi multiconfesional.
Aho, aho, copii şi fraţi, / Urarea să-mi ascultaţi, / Că de anul viitor, / Urăm unui infractor! / Anul care a trecut / A fost frumos, dar şi urât. / Dintre faptele nasoale: / Amânarea din Parcare, / O Ciupercă-n nelucrare, / Fonduri de Guvern furate, / Multe taxe majorate...
Dacă circuli prin oraş, este imposibil ca la 2-300 de metri să nu dai peste un mic şantier. Ba se sparge o stradă, ba se renovează o clădire. Se introduc ţevi, se raşchetează asfaltul, se amenajează pietonale, este o efervescenţă de parcă la noi s-ar ţine Olimpiada Constructorilor.
Constat cu bucurie că există o concurență serioasă între cele două centre de putere din Bihor: Primăria Oradea și Consiliul Județean, în ce priveşte muzeele. Iar concurența asta nu poate fi decât benefică pentru turismul din Oradea.
Decât să tipărim broșuri și să ne batem cu pumnii-n piept, mai bine ne aplecam pe probleme importante. Să lichidăm toaletele din fundul curții, să racordăm gospodăriile țărănești la gaz metan, să oprim migrația care duce la depopularea țării, acestea erau proiecte ce meritau închinate mărețului Centenar. De autostrăzi nici n-are rost să mai vorbim.
Săptămâna trecută, la dezvelirea bustului lui Mihai Viteazul de la Sânmartin, unde era prezent soborul de senatori PSD, un individ care răspunde la numele de Bonica Cosmin a agresat un protestatar și pe reporterul BIHOREANULUI. Numitul Bonica a fost un activ membru PDL în perioada când partidul era un etalon în furăciuni și evaziuni. A trecut apoi la PNL și-l curta pe Cornel Popa, ospătându-l la pensiunea construită prin evaziune...
De remarcat, totuşi, solidaritatea de care dau dovadă clujenii, inclusiv la nivel de conducere. Se ceartă ca chiorii între ei, dar când este vorba de interesele județului acționează în gaşcă. La noi, în schimb, responsabilii își macină energiile în lupte de orgolii, așa că nici nu-i de mirare că între cele două orașe e o diferență atât de mare.
Petru Filip, pe vremea când era primar, avea o tactică ce a dat mereu rezultate. De câte ori trebuia să lanseze în spaţiul public un proiect controversat îl scotea la înaintare pe consilierul său, regretatul Radu Crican. Dacă treaba nu ieşea bine, cel care încasa sudalmele era Crican, iar don Pedro rămânea curat şi uscat. Ceva de genul acesta se petrece acum la Consiliul Judeţean.
De când avem și Piața Unirii, și Cetatea renovate, suntem în situația măgarului lui Buridan. Bietului animal i-a pus stăpânul două grămezi de fân și măgarul a murit de foame pentru că nu se putea hotărî din care să mănânce. La fel pățim și noi când e vorba de locurile unde să organizăm evenimentele importante. S-au încercat variante, ba în Piață, ba în Cetate, ba în ambele locații concomitent.
O, ce veste minunată de la Consiliul Judeţean se arată! Acum, că ne-am lămurit cu avioanele, domnul Pasztor ne îmbrobodeşte cu poveştile despre renovarea clădirilor Teatrului Arcadia şi Policlinicii. Iată că se împlinesc doi ani de când Policlinica a fost retrocedată Consiliului Judeţean. Timpul a trecut şi oamenii se uită chiorâş la monumentala clădire împachetată în plase, ajunsă simbol al neputinţei mai marilor Judeţului.
Ghiță Pasc, directorul Aeroportului Oradea, poate dormi liniștit, iar şeful Consiliului de Administrație, domnul Bimbo Szuhai, a scăpat de emoții. Troica de la Consiliul Județean și-a mai arătat încă o dată neputința. Din noiembrie, de pe Aeroportul Oradea, spre extern zboară numai păsările călătoare.
Când acum 10 ani primarul Bolojan, în plină criză economică, s-a apucat să facă parcuri industriale, mulţi spuneau că nu are nicio şansă. Că ne-au luat-o definitiv înainte şi Clujul, şi Timişoara, ba chiar şi Aradul. A durat ceva să populăm sutele de hectare cu firme, dar iată că strategia şi-a arătat roadele.
Acum 18 ani, în data de 25 octombrie 2000, săptămânalul BIHOREANUL a ieşit pe piaţa locală într-un tiraj de 12.000 de exemplare, care apoi a fost suplimentat cu încă 4.000! Ca să vedeţi ce-am fost şi ce-am ajuns: acum întreaga presă de limbă română din judeţ are, cumulat, acest tiraj!
Ideea cu bugetarea participativă nu e deloc rea. Noi am preluat-o de la clujeni, dar nu ei au fost cei care au inventat roata. Ideea e că Primăria pune o sumă la bătaie, iar cetăţenii n-au decât să-şi spargă capul ca să găsească proiecte cât mai isteţe. Cum era de aşteptat, proiectele de anul trecut sunt încă în stadiu de avizare, pentru că nu-i destul să ai idei bune, trebuie să ai şi foarte multă răbdare, din cauza birocraţiei ucigătoare din România.
Cu fiecare cretin care vandalizează mobilierul urban, ne dăm seama că încă suntem la stadiul de comună primitivă, intrată abuziv şi prin nebăgare de seamă în U.E.
Neisprăviţii de la Ministerul Educaţiei au mai fătat o mărgică. Au elaborat un Cod de etică prin care se interzice profesorului care predă la clasă să îşi mediteze propriii elevi. Hai să zicem că acest aspect e corect, chit că poate fi uşor de eludat dacă profesorii fac schimb de elevi între ei. Mă aşteptam să interzică total meditaţiile, dar probabil că nu i-a dus capul până acolo.
Dacă tot găsesc distinşii politicieni timp să umble după "avioane" gen "homosexualii care-ţi fură copiii", ce-ar fi însă să umble după avioane la propriu? Dacă tot s-au călcat pe mândrie şi au decis să se înhame la căruţa referendumului, să repete figura şi în problema Aeroportului Oradea!
Demisia primarului Ilie Bolojan din funcția de prim vicepreședinte al PNL nu trebuie să surprindă pe nimeni. Bolojan a mai fost și secretar general al partidului dar nu s-a sfiit să plece de acolo când a văzut frăția indestructibilă între liberalii și pesediștii din multe zone ale țării...
Nu înţeleg de ce se plânge lumea că ne pleacă doctorii din ţară. Eu aş fi tare fericit dacă ar pleca toţi doctorii din ţară, mai exact cei care şi-au luat doctoratul la apelul de seară. Dacă până acum râdeam de ipochimenii care au ajuns să facă facultatea, deşi în orice ţară civilizată n-ar fi fost capabili să-şi ia nici măcar un carnet de conducere al unui cărucior de butelii, acum am ajuns în situaţia jalnică să fim sufocaţi şi de grămada de sfertodocţi cu doctorate false.
Cel mai tânăr cartier mamut al orașului este Nufărul. În perioada în care țăranii veneau la fabricile din Oradea să se odihnească, astfel că la coasă ajungeau gata osteniți, partidul comunist a decis să-i stabilizeze, și uite așa s-a născut cartierul Nufărul.
Ştiu, investiţia a costat o grămadă de bani şi nu se poate merge la infinit pe bunăvoinţa constructorului, care schimbă pe banii lui dalele deteriorate. Dar Piaţa Unirii a fost făcută pentru ca orădenii şi turiştii să se poată bucura de ea! Dacă mergem pe ideea că Piaţa devine un loc sacru, intangibil, s-ar putea să fim nevoiţi ca la intrare să ne descălţăm şi să umblăm cu tălpici, ca pe vremuri în Palatul Baroc.
Prin Alexandru Mudura senior, Oradea şi-a făcut primul mall pe vremea când marile companii de profil nu aveau ochi decât pentru Capitală şi câteva centre urbane importante. Nu-i mai puţin adevărat că era şi greu ca un investitor străin să intre pe piaţa locală câtă vreme filozofia edililor de atunci se limita la "Şi mie ce-mi pică?".
Dacă grosul orădenilor empatizează cu Episcopia Greco-Catolică şi suferă pentru pierderea uneia dintre "Bijuteriile Coroanei", Palatul Episcopal, există şi voci distincte, care trebuie ascultate. Nu mă refer la cei care, proveniţi din zgura comunistă, spun că e bine că s-a întâmplat aşa, că şi popii au dat afară Biblioteca. În spiritul eticii şi echităţii socialiste, aş vrea să-i văd cum ar reacţiona ei dacă ar fi daţi afară din locuinţe pentru ca Biblioteca să-şi facă nişte depozite de carte în casele lor.
Dacă acum 8-9 ani mi-ar fi spus cineva că în cursul săptămânii vor ieşi atâţia orădeni să asculte muzică l-aş fi trimis la un consult psihiatric. De când avem însă Piaţa Unirii, atât de hulită de unii, orădenii nu doar că ies cu orice prilej, dar chiar sunt oarecum vexaţi dacă e o săptămână în care nu se întâmplă ceva remarcabil în urbea lor.
Interesante mi se par două proiecte. Pentru prima oară, edilii merg la firul ierbii, în cartiere, şi-i întreabă pe locatari cum ar vrea să arate spaţiile dintre blocuri. Primăria vrea să regenereze spaţiile unde au mai rămas, din vremea comunismului, nişte case stinghere şi schelete din beton hidoase.
Problema subvenţiilor trebuie privită însă cu reticenţă, cel puţin din două motive. O dată, pentru că la ce lipsă de forţă de muncă există în Oradea, e imposibil de crezut că oamenii săraci nu-şi pot găsi de lucru. Şi atunci, de fapt pe cine subvenţionăm? Pe oamenii săraci sau pe oamenii fără chef de muncă?