Cinema Palace l-a găzduit marți seară pe Nicolae Covaci, fondatorul și liderul trupei Phoenix, sosit special pentru proiecția de gală a filmului „Phoenix: Povestea”, regizat de Cristian Radu Nema și Mimis Ravanis.
E un poliţist tânăr pe care îl ştie deja o ţară întreagă în urma unei postări plină de umor făcută în 2018, pe un grup de pe Facebook, în care şoferii se avertizează reciproc de radare şi controale. Mesajul "Echipaj pe Şoseaua Borşului, lângă Peugeot. Ora 13:05", împreună cu un selfie în uniformă alături de colegul său, a făcut mii de oameni să zâmbească şi să răspândească postarea.
Creatorii de filme şi cărţi de anticipaţie care au lansat scenarii cu epidemii globale ce loveau omenirea (un exemplu recent este "Contagion", din 2011, pe care multă lume l-a descoperit după izbucnirea crizei Covid) nu şi-au putut imagina că, într-o situaţie reală, oamenii vor refuza în număr mare leacul descoperit de cercetători. Dar viaţa bate filmul!
Când am văzut ştirea cu elicopterul aterizat forţat în Bucureşti, am ştiut că va urma o avalanşă de glume pe subiect. Accesul rapid la informaţie, obligaţia de a avea o părere despre orice şi uşurinţa de exprimare individuală în spaţiul public au făcut ca elicopterul acela ghinionist să plonjeze direct într-o mare de glume şi miştouri. O să ziceţi că nu doar noi am fost, că şi Ambasada Suediei a comis-o. Staţi liniştiţi, şi acolo e tot un om la butoane, poate chiar românaş de-al nostru.
S-a terminat Campionatul European Întârziat de Fotbal, cel cu autogoluri multe şi cu mari surprize, şi încă n-am scăpat de o imagine înţepenită straşnic în memorie în timpul unui meci - o reclamă afişată pe panourile LED de la marginea terenului care spunea: "Just eat!" (Doar mănâncă!).
Cum vor putea fi convinși oamenii, obișnuiți să-și plimbe moaștele în mașină, să-și lase automobilul acasă și să folosească transportul în comun? E o întrebare mai degrabă retorică. Problema a fost înșfăcată de grupul UDMR din Consiliul Local, de unde s-a născut o propunere: transport gratuit în fiecare zi de vineri. Un început lăudabil, entuziast, populist, dar și cam greșit pentru o problemă mult mai complexă.
Pe Mircea Bradu îl deosebea față de ceilalți pământeni o trăsătură aparte - bunătatea, vizibilă de la distanță, pe care o simțeai de la prima întâlnire și care, ce ciudat!, te făcea să te simți la rândul tău un om mai bun în timp ce îți vorbea. Nu știu dacă ochii domniei sale erau capabili de priviri aspre, întunecate sau răutăcioase, nu știu dacă putea să ridice tonul, ca oricare om în momente de furie, dar pentru mine, Mircea Bradu va rămâne unul dintre cei mai buni și mai calzi oameni pe care i-am cunoscut.
Acţiunea de săptămâna trecută a transportatorilor, care aproape a paralizat traficul pe centura Oradiei, mi-a relevat încă o dată că protestele împotriva autorităţilor au cumva darul de a se întoarce tot împotriva oamenilor obişnuiţi. Să îi cerţi simbolic pe cei de la Bucureşti blocând vreme de câteva ceasuri traficul în Oradea, la ore de vârf, mi se pare o frecţie mai inutilă decât cea aplicată unui picior protetic.
O nouă competiție europeană fără România (campionatul european, în cazul de față) nu ne mai supără așa cum ne-ar fi supărat în anii 90, semn că ne-am obișnuit deja. De fapt, ce zic eu că ne-ar fi supărat? Pe vremea aceea ni s-ar fi părut de-a dreptul imposibil! Dar construcțiile trainice și strategiile pe termen lung nu se mai practică în sportul românesc decât sporadic, organizațiile și finanțatorii nu mai au răbdare, își doresc rezultate imediate. În cele mai multe cazuri se practică un soi de agricultură sportivă debilă - se plantează azi și se culege mâine.
Românii au grijă mai mare de automobilul personal decât de propriul corp. Mașinile sunt duse la timp la revizii și la ITP nu doar pentru că le iubim mai mult decât pe noi înșine, ci și pentru că așa zice legea, iar dacă nu o respecți, faci buba la buzunar. Și aici ajungem la miezul problemei, un miez care frige mai tare decât centrul soarelui - legea! Imaginați-vă ce răzmeriță ar fi în țărișoară dacă toți cetățenii ar fi obligați („obligați”, nu „să aibă dreptul”) să facă o dată pe an un set integral de analize! Atunci să vezi discursuri despre dictatură medicală, nu ca acum, cu vaccinurile!
Puţine lucruri m-au scos din sărite şi m-au întristat mai tare decât o postare pe Facebook, de săptămâna trecută, a unui personaj public care se învârte pe la marginea politicii, prin zona aceea mlăştinoasă în care politichia se întâlneşte cu soră-sa mai mare, teologia. Personajul, al cărui nume nici măcar nu merită pomenit, nici măcar după canoanele jurnalisticii, are preocupări masive în domeniul religiei şi nu ratează nicio ocazie să se ataşeze ca un parazit de oportunitatea de a face o fotografie care să-l aducă în atenţia publicului.
Conduc spre Oradea. Vin dinspre Beiuş, sunt singur în maşină şi ascult radioul. La România Cultural e un interviu cu un bărbat care vorbeşte cu o voce scăzută, gravă, uneori aproape şoptită. Ridic volumul aproape la maximum ca să îi înţeleg cuvintele. Chiar şi aşa, din cauza zgomotului din trafic, nu le înţeleg pe toate, de parcă omul ar vorbi uneori într-o limbă necunoscută. Îmi dau seama rapid că este actor.
După experimentul Revista Familia, încheiat fără sinucideri în grup şi fără revolte populare, pe masa rece de tranşat a preşedintelui Ilie Bolojan a ajuns cultura audio-vizuală orădeană, chestiile alea la care mergi să baţi din palme ca prostu', când ai putea sta bine-mersi acasă sau să te plimbi cu gagica prin oraş. Chiar aşa! De ce să mergi la teatru, când poţi să te uiţi la un film? De ce să mergi la un concert, când poţi asculta pe YouTube o înregistrare făcută cu telefonul?
Am patru amintiri mai aparte de la trecerea frontierei în Ungaria. Prima dată când am ieşit din ţară, în 1991, mă aflam într-un autobuz plin de rockeri, cu toţii excitaţi că urma să vedem AC/DC, Metallica şi Mötley Crüe la Budapesta. Autobuzul întârziase, coada la vamă era lungă şi ne temeam că vom întârzia...
Aşa cum unii au nevoie să iubească, alţii simt nevoia lăuntrică de a urî. Pentru ei ura este propulsorul lumii. Ura îi ridică din pat, îi trimite la muncă, le dictează relaţiile sociale, îi face să deschidă gura, le dictează discursul şi le modelează minţile. Nefericiţi, suferinzi, chiar dacă nu ştiu asta, demni de compasiune, "urâtorii" îşi găsesc validarea prin intensitatea dezaprobării pentru ceilalţi. Preferabil pentru toţi ceilalţi.
Stăteam departe de cântecele false şi plictisite ale înmormântacilor, în vreme ce enoriaşii prezenţi la ceremonie făceau coadă la crowdfunding, hotărâţi să umple cu bancnote mici, nemarcate, coşuleţul ştim-noi-cui de pe sicriul răposatei. Ca să mai treacă timpul, m-am apucat să număr coroanele atârnate de jur împrejur şi am ajuns la vreo 60, doar cele aflate în raza mea vizuală. Am făcut o înmulţire simplă şi am ajuns la concluzia că se cheltuise pe ele cam jumătate din costul celor trebuincioase înmormântării...
Când l-au numit la Sănătate a doua oară, Vlăduţ a fost asemenea unui ginerică intrat într-o familie mafiotă supraprotectivă cu tânăra mireasă, familie care deţine controlul total asupra vieţii tânărului cuplu, inclusiv asupra aspectelor intime dintre cei doi tineri însurăţei. Doar că în cazul acesta, Sănătatea nu e tinerică deloc, e mai degrabă o hoaşcă rămasă nemăritată până la adânci bătrâneţi, care a uitat vremurile în care era tânără şi frumoasă, şi căreia îi place acum doar să se lase mulsă pervers şi să consume tineri imberbi cu carnea rozulie şi fragedă.
Era o duminică liniştită, leneveam în pat în jurul prânzului, după o noapte pierdută, şi mă amuzam urmărind Cartoon Network. La un moment dat, pe ecran au început să curgă nişte cuvinte repetitive pe o bandă animată: "Comutaţi pe un canal de ştiri pentru o informaţie importantă!".
Dacă toate radiourile, televiziunile, ziarele şi site-urile de ştiri din lume ar trompeta la unison că naţiunea română este cea mai înzestrată genetic şi predispusă la genialitate dintre toate naţiile lumii, încrederea poporului în mass-media ar fi maximă. Dar iată că realitatea ne contrazice din nou credinţele, cu delicateţea unui camion scăpat de sub control şi intrat pe contrasens cu 120 km/h.
Ca naţiune veşnic asuprită, i-am aplaudat întotdeauna pe aceia care au avut curajul să se ia la harţă cu sistemul. Cărţile de istorie sunt pline de astfel de cazuri: tripleta Horea, Cloşca & Crişan, Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu sau Avram Iancu şi-au luat-o pe cocoaşă după ce au început să facă valuri cu nemulţumirile lor, în vreme ce alţii stăteau cuminţi prin bordeie şi le dădeau "like" şi "Doamne ajută!" de la distanţă. Prin urmare, n-ar trebui să ne mirăm că medicul orădean Flavia Groşan, numită acum "singura şi unica eroină din prima linie" (sic!), este pe cale să devină un nou erou naţional.
Anul trecut, am primit din partea Serviciului de Parcări al Primăriei Oradea o amendă pentru parcare fără achitarea taxei aferente. Nu a fost prima, iau cam una pe an (şi o plătesc urgent, cu consolarea că banii merg la bugetul local), dar a fost prima pe care am contestat-o în instanţă.
De obicei ne facem bilanțurile la final de an, dar, iată că, luna aceasta, se încheie un alt fel de an pentru noi toți - primul de la începutul oficial al pandemiei în România, odată cu declanșarea stării de urgență. Un an după care suntem mai puțini, mai divizați ca niciodată, și, indiferent de ocupație, educație sau tabără, iremediabil schimbați...
Printre miturile perpetuate la nesfârşit despre poporul nostru drag şi nepereche, cel al îndemânării şi priceperii la treburile practice este în Top 3. Suntem harnici ca nimeni alţii, ne pricepem la orice şi găsim soluţii geniale de evitare a soluţiilor din manuale.
Înainte de a fi nemulţumiţi de această nouă scumpire, ar trebui să înţelegem că ridicarea, transportarea, depozitarea şi reciclarea deşeurilor pe care le producem sunt operaţiuni din ce în ce mai costisitoare. În plus, cred că sunteţi cu toţii conştienţi că producem tot mai multe deşeuri şi pe undeva era normal să ni se ceară mai mulţi bani pentru a fi scăpaţi de ele. Dacă ar fi să plătim după cât poluăm, ar trebui să plătim facturi de 10 ori mai mari...
Ieşirea publică recentă a actorului Dragoş Bucur pe tema pandemiei e similară cu cea a lui Dan Bittman de acum câteva luni. Amândoi au avut poziţii anti-mască, anti-vaccin, anti-sistem, ambii au bagatelizat boala care pe unii i-a ras, iar pe alţii i-a pus la lupte grele pentru supravieţuire. Ca un detaliu atenuator de vină, ambii îşi trag seva din industrii grav afectate de pandemie.
Am întrebat în ultima perioadă de restrişti mai mulţi copii de vârste diverse ce le lipseşte cel mai tare. Aproape toţi au spus "colegii de la şcoală". De aceea, probabil că primele zile în clase vor fi la fel de încărcate de bucurie ca primele zile de vacanţă din timpurile ante-pandemice, cu toate restricţiile, măştile, dezinfectantele şi distanţarea aferente. Va fi o combinaţie de firesc şi nefiresc, o readaptare la o rutină veche şi adaptare la ceva nou...
Ne facem cu dreapta semnul crucii, în timp ce cu stânga ne mângâiem bancnotele din buzunare. Ne dăm copiii la școli înalte, în timp ce îi obligăm să creadă în Moș Crăciun până la bătrânețe. Alegem cu inima și apoi ne plângem că ne doare mintea. Votăm oameni noi, crezând că vor fi altfel, iar apoi îi privim neputincioși cum se transformă în creaturi identice cu cei împotriva cărora s-au ridicat. Dăm mereu vina pe clasa conducătoare, fiindcă știm că nu ne bate nimeni.
Amenajarea culoarului Nufărul-Cantemir, în paralel cu săpăturile din Centrul civic, va genera un şantier amplu ca întindere, atât în spaţiu cât şi în timp, ceea ce va testa din nou nervii şi răbdarea orădenilor. Există destule variante ocolitoare, e drept, dar chiar şi aşa, deranjul prin zonă va fi major. La fel ca în alte situaţii, publicul se va împărţi în două: cei care vor blestema şantierele cu betonul lor cu tot şi cu cine le-a făcut, respectiv cei care vor lăuda hărnicia edililor. Nu exclud apariţia unei a treia categorii...
Controversele din ultima vreme pe tema virusului, a pandemiei şi a vaccinului au scos în evidenţă diferenţe între oameni într-un mod mai de speriat decât vremea primelor alegeri libere de după 1989. Cei care au traversat acea perioadă ca adulţi îşi amintesc cu siguranţă cât de adânc intrase zâzania între prieteni, vecini şi rude pe tema politicii. Politica era un subiect nou şi savuros, o preocupare interzisă mulţi ani, şi reuşise să trezească în foarte mulţi oameni pasiuni nebănuite.
Avem un nume nou de stradă în Oradea - strada Sucevei a devenit Strada Evreilor Deportați. Nu e o denumire prea fericită, însă nici una care să poată fi combătută cu prea multă tărie, fiindcă, la aproape 80 de ani de la acele evenimente oribile, sentimentul generalizat de vină încă există... Dar, rememorând la nesfârșit oribilitățile trecutului, ne facem oare un viitor mai frumos? Putem spera că viața copiilor noștri va fi mai liniștită și lipsită de pericole dacă le picurăm întruna în creiere amintiri despre felurile îngrozitoare în care au murit părinții și bunicii lor?