Transporturile aeriene în Bihor au început în perioada interbelică. Primele zboruri datează de mai demult, dar abia în anii 1930 autoritățile centrale și locale au făcut demersuri pentru construirea unui aeroport...
Inundaţiile au fost un fenomen des întâlnit în Oradea. În prima parte a secolului XX, oraşul era traversat de apele neregularizate ale Crişului Repede şi de pârâurile Peţa, Sălbatic şi Paris. Creşterea debitelor genera aşadar riscuri, iar în aprilie 1932 apele s-au revărsat din plin peste cartierele de case...
O infracțiune „la modă” în Bihorul interbelic, devenit județ de graniță al României Mari, a fost contrabanda cu diferite produse și cu valută. Pentru comercianți, oameni ai legii corupți și angajați feroviari care reușeau să fenteze statul erau afaceri profitabile trecerea ilegală peste hotare a valutei, mătăsurilor, aurului, dar și a... ouălor.
Sărbătorile Pascale erau o bună ocazie pentru cumpărături și în Oradea interbelică, iar comercianții se întreceau, în anii ’30, în oferte cât mai atractive. Magazinul de tricotaje al lui Alexandru Klein, de pildă, organiza un „târg eftin de Paști”, între oferte aflându-se cămăși, combinezoane, cravate, ciorapi bărbătești și de dame, „fără defect”. După 90 de ani, obiceiurile comerciale de Paşte s-au menţinut...
Splaiul Crişanei, un mic cartier de pe malul stâng al Crişului Repede, care face legătura între bulevardul Decebal şi cartierul Ioşia-Nord, a fost construit în a doua jumătate a anilor 1960. Înainte, locul a fost liber de construcţii, aici fiind probabil grădini. Terenul se învecina la nord cu albia neregularizată a Crişului, iar în sud cu târgurile de porci şi de vite de pe actualele străzi Brâncoveanu - Tudor Vladimirescu.
Comuniștii foloseau turismul și pentru crearea „omului nou”, dar și pentru a spiona străinii care veneau să ne viziteze țara. Mult mai puține decât în prezent, obiectivele turistice din Bihor erau căutate atât de către români, cât și de către străini, atrași de frumusețile naturale, dar și de posibilitățile de tratament în stațiunile balneare limitrofe Oradiei.
La începutul anilor 1920, Oradea avea circa 68.000 de locuitori. Începea o perioadă de creştere demografică, datorată migraţiei multor familii româneşti din ruralul bihorean, ceea ce impunea şi o nevoie de servicii, inclusiv sanitare...
Aflată azi la intersecția străzilor Libertății și Aurel Lazăr, cu adresa pe strada Aurel Lazăr nr. 19-21, clădirea cunoscută drept casa Markovits-Mathéser atrage atenția prin dimensiuni, volumetrie și fațada acoperită în mare parte cu cărămidă aparentă. Ridicată în anul 1911, clădirea a fost proiectată de arhitectul Frigyes Spiegel la comanda lui Markovits Sándor și Mathéser Sámuel.
La începutul anilor 1900, reţeaua orădeană de farmacii s-a extins rapid, pe măsură ce oraşul se dezvolta, iar ştiinţa farmaceutică progresa. Înainte de primul război mondial, Oradea avea 16 farmacii şi era al doilea oraş din Austro-Ungaria, după Budapesta, la numărul unor asemenea unităţi...
Falsificarea de documente, bani și produse era o industrie înfloritoare în Bihorul interbelic. Escrocii vremii măsluiau diplome de școli comerciale din Budapesta pentru a fi autentificate în România și cumpărătorii fără studii să se poată angaja ori să intre la facultăți, falsificau bancnote, monede, ba chiar și aur, pe care îl făceau dintr-un aliaj pe bază de zinc.
La finalul anilor 1960, profitând de relaxarea ideologică a comunismului, s-au înfiinţat noi instituţii, precum Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea. În 1968, au început, din fondurile sindicatelor, lucrările din Parcul 1 Decembrie, după un proiect coordonat de arh. Ioan Regman, ce a cuprins sala de spectacole cu 800 de locuri, club, săli pentru diverse cercuri, bibliotecă, cabine pentru actori...
Unul dintre oamenii de cultură ai Oradiei, cunoscuţi în ultimele decenii, a fost Mircea Bradu. Născut în Lăzăreni, în 14 ianuarie 1937, fiu al folcloristului Ion Bradu, a urmat cursurile Liceului nr. 1 din Oradea şi a absolvit la Bucureşti Filologia, apoi Facultatea de Ziaristică. După terminarea primei facultăţi s-a întors în Oradea.
Pe vremuri un sat, Velența este unul dintre cele mai vechi cartiere ale Oradiei, fiind alipit în secolul al XIX-lea și urbanizat după mai mult de un secol. Ca mai toate orașele, Oradea s-a dezvoltat în timp prin unificarea localităților mărginașe și transformarea lor în noi cartiere urbane.
În perioada comunistă, Crăciunul era sărbătorit doar în familii, nu și oficial. Ultimele zile din an și primele două după Anul Nou erau generic numite „sărbătorile de iarnă”, ce încheiau „luna cadourilor”.
1 Decembrie este data aniversării unirii Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, în anul 1918. În perioada interbelică, data nu reprezenta o sărbătoare naţională, dar era aniversată cu vii manifestări.
Finalul anilor ’80 a adus căderea Cortinei de Fier dintre Est și Vest și dispariția regimurilor comuniste. De Crăciunul lui 1989, orădenii și-au luat „rația de libertate”, în urma căderii cuplului Ceaușescu, dar, spre deosebire de celelalte țări, schimbarea s-a făcut printr-o revoluție sângeroasă, care a lăsat în urmă numeroase victime.
În jurul anului 1980, strada Republicii a fost parțial transformată în pietonală. Locul carosabilului și al liniei de tramvai a fost luat de un spațiu de plimbare, decorat cu cercuri din marmură și ghivece cu flori. În paralel, clădirile istorice au fost renovate, iar în locul caselor cu un singur nivel au fost construite clădiri „plombă”, precum fosta fabrică Arta și câteva blocuri.
În plină criză economică interbelică, în Transilvania s-au constituit rețele largi de comerț fraudulos cu alcool. Numeroși bihoreni erau implicați în producerea și vânzarea clandestină a alcoolului și băuturilor alcoolice, apărând rețele de contrabandă organizate pe sistemul și metodele „patentate” de mafioții lui Al Capone în America, în perioada prohibiției.
Între 1962 și 1966, a fost decanul Facultății de Filologie, iar din 1990 și până în 1997, profesor consultant și conducător de doctorat. A predat limba și literatura română la universitățile din Köln, Bonn și Aachen...
Dezvoltarea Oradiei în anii comunismului a însemnat și sporirea numărului de poduri peste Crișul Repede. În jurul anului 1980, în urbe existau patru poduri rutiere, două feroviare și două pietonale, printre cele mai vechi fiind Podul Decebal, construit în 1913. În martie 1981, din cauza viiturilor, podul a fost avariat, apoi demolat.
O incursiune în trecut dezvăluie cât de frecvente și ingenioase erau furturile în Bihorul interbelic. Într-o perioadă caracterizată prin instabilitate economică și socială, autoritățile se confruntau cu infracțiuni de tot felul, de la găinării comise prin curțile caselor, până la spargeri de bănci, jafuri în trenuri și chiar asasinate.
La începutul anilor ’90, una dintre problemele mari ale Oradiei era legată de poluare. În oraş funcţionau încă mai multe fabrici şi platforme industriale între cartierele de locuinţe, creând disconfort, la fel cum cele din afara urbei, folosind tehnologii învechite, afectau mediul...
Micul cartier de blocuri dintre străzile Ronald Reagan și Feldioarei din cartierul Dorobanților a fost construit în anii 1960 pe un teren viran. Zona a fost concepută ca un cartier rezidențial încă din perioada interbelică, prevăzut cu străzi drepte și piațete publice. În anii ’50, zona a intrat în modernizare, fiind făcute trotuare, iar Parcul 22 Decembrie de azi a fost amenajat în 1960-1961.
În plină criză provocată de scumpirea energiei, BIHOREANUL face un recurs la istoria secolului trecut: de la generalizarea electricității la raționalizarea drastică. De aproape 120 de ani, electricitatea pune în mișcare și ușurează viața bihorenilor, marcând un uriaș proces de modernizare, care a avut însă și perioade nefaste, cea mai dură fiind forțarea reducerii consumului în ultimii ani de comunism.
Partea dinspre malul Crişului Repede a străzii Independenţei era ocupată, mai demult, de un şir de clădiri construite între sinagoga neologă şi pod. Treptat, ele au fost demolate, pentru a se face loc podului, apoi din cauza bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în final din dorinţa autorităţilor comuniste de-a sistematiza zona.
Demografia Oradiei s-a modificat substanțial în ultimul secol, trecând de la preponderența etnicilor maghiari la cea a locuitorilor români. BIHOREANUL vă prezintă, cu informații din istoria orașului, rezultate inclusiv din recensămintele efectuate în timpul stăpânirii austro-ungare, cum a evoluat populația din Oradea sub influența modernizărilor, dar și a schimbării administrațiilor.
Principalul punct de atracție al Oradiei, Piața Unirii de azi, este epicentrul orașului de trei secole, de când a fost încadrată cu trei biserici: romano-catolică, greco-catolică și ortodoxă. La fel ca orice piață centrală din Europa, și cea din Oradea a fost „miezul” dezvoltării orașului, generând noi construcții în jurul său, și de-a lungul timpului a purtat denumiri diverse, adăpostind simboluri specifice vremurilor.
La finalul anilor 1920, în Oradea funcţiona o Academie de Drept, înfiinţată în 1780, şi câteva academii teologice, mai recente. Mediul universitar local era relativ consolidat, dar după Marea Unire din 1918 autorităţile locale voiau întărirea lui. Aşa a apărut ideea creării unei universităţi.
În anii 1960, orădenii se puteau deplasa prin oraș cu transportul public deservit de mai multe linii de tramvai și de autobuz. Ele acopereau o mare parte a urbei, însă existau probleme din cauza infrastructurii proaste, a uzurii vehiculelor și a nerespectării graficelor de circulație.
Locuitorii Bihorului au început să circule tot mai mult, în orașe și în afara lor, după primul război mondial. În perioada interbelică transporturile s-au îmbunătățit și diversificat, bihorenii putând folosi de la birje, tramvaie și automobile până la trenuri și avioane, iar autoritățile investeau în modernizarea infrastructurii, mai ales rutieră și feroviară.