La începutul anilor ’90, una dintre problemele mari ale Oradiei era legată de poluare. În oraş funcţionau încă mai multe fabrici şi platforme industriale între cartierele de locuinţe, creând disconfort, la fel cum cele din afara urbei, folosind tehnologii învechite, afectau mediul...
Micul cartier de blocuri dintre străzile Ronald Reagan și Feldioarei din cartierul Dorobanților a fost construit în anii 1960 pe un teren viran. Zona a fost concepută ca un cartier rezidențial încă din perioada interbelică, prevăzut cu străzi drepte și piațete publice. În anii ’50, zona a intrat în modernizare, fiind făcute trotuare, iar Parcul 22 Decembrie de azi a fost amenajat în 1960-1961.
În plină criză provocată de scumpirea energiei, BIHOREANUL face un recurs la istoria secolului trecut: de la generalizarea electricității la raționalizarea drastică. De aproape 120 de ani, electricitatea pune în mișcare și ușurează viața bihorenilor, marcând un uriaș proces de modernizare, care a avut însă și perioade nefaste, cea mai dură fiind forțarea reducerii consumului în ultimii ani de comunism.
Partea dinspre malul Crişului Repede a străzii Independenţei era ocupată, mai demult, de un şir de clădiri construite între sinagoga neologă şi pod. Treptat, ele au fost demolate, pentru a se face loc podului, apoi din cauza bombardamentelor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în final din dorinţa autorităţilor comuniste de-a sistematiza zona.
Demografia Oradiei s-a modificat substanțial în ultimul secol, trecând de la preponderența etnicilor maghiari la cea a locuitorilor români. BIHOREANUL vă prezintă, cu informații din istoria orașului, rezultate inclusiv din recensămintele efectuate în timpul stăpânirii austro-ungare, cum a evoluat populația din Oradea sub influența modernizărilor, dar și a schimbării administrațiilor.
Principalul punct de atracție al Oradiei, Piața Unirii de azi, este epicentrul orașului de trei secole, de când a fost încadrată cu trei biserici: romano-catolică, greco-catolică și ortodoxă. La fel ca orice piață centrală din Europa, și cea din Oradea a fost „miezul” dezvoltării orașului, generând noi construcții în jurul său, și de-a lungul timpului a purtat denumiri diverse, adăpostind simboluri specifice vremurilor.
La finalul anilor 1920, în Oradea funcţiona o Academie de Drept, înfiinţată în 1780, şi câteva academii teologice, mai recente. Mediul universitar local era relativ consolidat, dar după Marea Unire din 1918 autorităţile locale voiau întărirea lui. Aşa a apărut ideea creării unei universităţi.
În anii 1960, orădenii se puteau deplasa prin oraș cu transportul public deservit de mai multe linii de tramvai și de autobuz. Ele acopereau o mare parte a urbei, însă existau probleme din cauza infrastructurii proaste, a uzurii vehiculelor și a nerespectării graficelor de circulație.
Locuitorii Bihorului au început să circule tot mai mult, în orașe și în afara lor, după primul război mondial. În perioada interbelică transporturile s-au îmbunătățit și diversificat, bihorenii putând folosi de la birje, tramvaie și automobile până la trenuri și avioane, iar autoritățile investeau în modernizarea infrastructurii, mai ales rutieră și feroviară.
Publicist, preot și profesor universitar, Iacob Lazăr s-a născut în anul 28 martie 1884 în Peștiș, azi localitate componentă a orașului Aleșd. A urmat școala primară în localitatea natală și la Școala reformată din Aleșd, pentru ca studiile secundare să le efectueze în Beiuș.
Grădina Zoologică orădeană a fost întotdeauna o atracţie. Puţin după încheierea anului şcolar, în iulie 1961, aceasta şi-a deschis în premieră porţile, pe o suprafaţă de 3,2 hectare, lângă Parcul Bălcescu. Ziarele arătau că încă din primele ore s-a înregistrat un mare aflux de public. BIHOREANUL vă oferă câteva repere din istoria Zoo Oradea.
Povestea primei asociaţii literare româneşti din Oradea, înfiinţată cu 170 de ani în urmă. În ciuda climatului politic vitreg, "Soţietatea de Leptură a Junimei Române studioase din Oradea Mare" a contribuit la promovarea limbii şi literaturii române, menţinând activă conştiinţa naţională a românilor din Bihor.
La începutul anilor ’30, Oradea ieşea relativ şifonată din criza economică mondială, pierzând afaceri şi locuri de muncă. Timid, Primăria voia să înceapă investiţii publice, iar cum banii erau puţini, avea nevoie de finanţare externă.
La începutul anilor ’90, în Oradea funcţionau trei pieţe agroalimentare principale. Vechea piaţă 23 August era proaspăt mutată din colţul străzii Kogălniceanu pe amplasamentul fostului depou de tramvaie, în Rogerius funcţiona o piaţă pentru blocurile din cartier, iar lângă Podul Decebal o alta, mai mică.
Pe harta Regiunii Crişana, care a redevenit judeţul Bihor, au apărut noi oraşe în anii ’50-’80. Politica urbană comunistă a început în oraşele mari, existente, iar apoi s-a extins din reşedinţele de judeţ în tot mai multe localităţi, prin investiţii industriale şi reconstruirea parţială a unor comune.
Imediat după căderea regimului comunist, piața auto s-a schimbat: tot mai mulți români și-au cumpărat mașini proprietate personală. Drumurile și parcările nu erau pregătite pentru creșterea traficului, iar mulți orădeni au constatat că nu prea aveau ce face cu mașinile, din cauza costurilor și a pieselor de schimb greu de găsit.
Cartierul orădean Nufărul este compus din două "sub-cartiere", corespunzătoare etapelor de dezvoltare. Nufărul 1 se află pe partea stângă a străzii cu acelaşi nume, în direcţia ieşirii din oraş, iar Nufărul 2 pe partea dreaptă.
Peisajul publicistic orădean a fost schimbat de Marea Unire din 1918, în urma căreia ziarele şi revistele româneşti s-au înmulţit şi diversificat. În perioada interbelică, în Oradea şi Bihor au apărut cele mai multe publicaţii, de la cotidiene axate pe ştiri şi reviste de cultură şi literatură, până la periodice editate de bresle, de episcopii şi de cele mai importante şcoli, iar gazetarii aveau propriul Club.
Imobilul, construit la stradă, cu o curte interioară, se aseamănă unora din Budapesta proiectate tot de Vágó, dar şi cu unul din Subotica, faţada fiind influenţată de Secessionul vienez, căruia i-au fost adăugate elemente de artă populară în ornamentaţia interioară, pe streaşină, burlane şi jardinierele ferestrelor...
Încheierea iernii, creşterea zilei şi a temperaturii era prilej, acum mai bine de 50 de ani, pentru organizarea, de către autorităţi, a "lunii curăţeniei". În aprilie 1967, de pildă, ziarul Crişana prezenta stadiul lucrărilor la care participau lucrătorii din salubritate, muncitori şi alţi oameni, în cadrul "muncii patriotice".
De la politică și economie până la societate și viața de zi cu zi, anii 1950 au fost o perioadă de transformări majore în comunitatea locală orădeană, efecte ale consolidării regimului comunist.
Circulaţia cu autobuze prin Oradea a crescut pe măsură ce oraşul s-a extins. După 1970, ele deserveau cartierele noi şi platformele industriale, dar şi gara, centrul şi alte zone intens frecventate. De aceasta se ocupa Întreprinderea Judeţeană de Transport Local, care folosea autobuze simple şi articulate, atât modele autohtone Dac, cât şi Ikarus.
În anul 1919, când Oradea a intrat oficial între graniţele României Mari, în oraş nu existau monumente privind istoria şi cultura românească, oraşul fiind majoritar maghiar. Abia în perioada interbelică, cu eforturi, au apărut astfel de edificii în spaţiul public.
Cu şapte decenii în urmă, Bihorul fierbea. Instalat de puţin timp, regimul comunist profita de puterea sa deplină pentru a transforma radical recent proclamata Republică Populară Română. Epurările în administraţie înlocuiseră specialiştii din instituţii cu tovarăşi loiali Partidului Muncitoresc Român (PMR), iar din 1948 începuse naţionalizarea fabricilor, minelor şi a tuturor celorlalte mijloace de producţie. Urmau terenurile agricole...
Construit în începutul anilor 1900 ca o galerie comercială similară celei din Milano, Pasajul Vulturul Negru a rămas, timp de decenii, un ansamblu cu funcţiuni comerciale. În anii ‘70-‘80, aici se găseau mai multe magazine, de produse alimentare, confecţii, mobilă, porţelan, tutungerie, consignaţie, cofetărie. Deşi mulţi orădeni frecventau locul, presa locală arăta că el nu era întreţinut bine.
Pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al orădenilor de la începutul secolului XX, autorităţile au creat, apoi au extins serviciile publice şi au modernizat spaţiul public. Canalizarea a fost una dintre ele, iar în primii ani interbelici ea se realiza după sistem divizionar. Astfel, apele de ploaie se scurgeau în Crişul Repede şi în pârâurile Peţa şi Paris, ultimul fiind canalizat în zona străzilor George Enescu şi Magheru în anul 1913 (foto).
În începutul secolului XX, cartierul Olosig se afla în marginea oraşului, iar cimitirul (numit Nagy Temetö - Cimitirul Mare) era în capătul său nordic. În deceniile următoare, oraşul s-a dezvoltat, iar în jurul cimitirului s-au construit cartiere de case. În perioada postbelică, locul lor a fost luat de blocuri, dezvoltându-se cartierele Rogerius şi Olosig, astfel că zona a rămas una închisă.
Sovietizarea din primul deceniu după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a impus în Bihor transformări profunde în viaţa publică şi în cea a oamenilor de rând. La fel ca în întreaga Republică Populară Română, fabricile şi magazinele au fost naţionalizate, ţăranilor le-au fost luate pământurile, iar organizarea administrativă a fost refăcută după model URSS, judeţul Bihor mărindu-se cu o zonă din Sălaj şi devenind regiunea Crişana.
Acum 50 de ani, când erau mult mai puţine maşini, reţeaua de străzi a Oradiei era totuşi insuficient dezvoltată. Lipseau marile bulevarde, iar artere precum Cantemir - Nufărul erau mici, cu câte o bandă pe sens.
Căderea regimului comunist a fost primită cu entuziasm de români în ultimele zile ale anului 1989. Cum era perioada sărbătorilor de iarnă, voia bună a fost cu atât mai mare. Noaptea Anului Nou 1990 ar fi trebuit să se desfăşoare precum cei anteriori, TVR pregătind din timp emisiunea specifică, plină de cântece, poezii şi urale dedicate conducătorilor statului. Revelionul 1990 a stat însă sub semnul eforturilor de aprovizionare a magazinelor...