Oradea a fost parte a reţelei naţionale de învăţământ superior şi în perioada comunistă, Institutul Pedagogic contribuind la dezvoltarea judeţului. Precursor al actualei Universităţi din Oradea, Institutul pregătea în fiecare an sute de viitori profesori şi ingineri, fiind singura instituţie de învăţământ superior din oraş.
Unul dintre cei mai cunoscuţi profesori ai Oradiei interbelice a fost George Bota. Născut în anul 1889, în localitatea Araci, acum în judeţul Covasna, a urmat studiile liceale şi universitare în Bucureşti, luându-şi licenţa în filosofie şi drept în 1913. A luptat pe frontul Primului Război Mondial, fiind ulterior premiat cu mai multe decoraţii.
Rămasă între blocuri în anii ’80, clădirea cu numărul 2 din Piaţa Ion Creangă a fost ridicată în perioada interbelică, pe când în cartier erau doar case. Având parter, un etaj şi încă unul parţial, aceasta a fost dată în folosinţă în 1931 prin inaugurarea Spitalului Sf. Iosif al Surorilor de caritate Sf. Vicenţiu din Oradea. Entitatea avea 50 de paturi şi mai multe specializări, iar din Monografia Almanah a Crişanei din 1936 aflăm cine erau medicii care profesau aici.
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor, Oradea s-a dezvoltat ca un puternic centru bancar şi de credit. Păstrând ritmul dezvoltării economice locale şi susţinând-o, reţeaua locală a instituţiilor de creditare a înflorit în jurul anului 1900. BIHOREANUL vi le prezintă pe cele mai importante dintre ele.
Comerțul socialist nu excela nici prin diversitatea, nici prin calitatea mărfurilor oferite. În iunie 1979, ziarul Crișana publica o mică anchetă privind disponibilitatea băuturilor răcoritoare în magazine, dat fiind începutul sezonului estival. Magazinele de stat, singurele existente, erau prost aprovizionate, de exemplu cofetăria Nufărul primind în lunile mai și iunie răcoritoare doar de două ori.
Clădirea cu un etaj de pe strada Mihai Eminescu 28, colţ cu strada Nicolae Iorga, a avut, de-a lungul a 120 de ani, mai multe destinaţii, toate în legătură cu copiii. Proiectat de arhitectul Sztarill Ferenc şi ridicat în anul 1900, imobilul a fost destinat Institutului "Szent László", care îngrijea bătrâni şi copii. Aflat sub conducerea călugăriţelor Ordinului Sf. Vincenţiu, institutul funcţionase încă din 1887 într-o clădire vecină, care către finalul secolului devenise neîncăpătoare.
Extinderea Oradiei a însemnat înglobarea satelor vecine, dar și reactivarea unor toponime aproape dispărute. Parte a orașului de 90 de ani, Ioșia a fost de-a lungul timpului, pe rând, sat cu terenuri agricole și viță-de-vie, moșie pusă zălog, colonie populată cu români atrași de pretutindeni, iar acum este un cartier în plină dezvoltare.
Transportul în comun cu tramvaie a debutat în Oradea pe 25 aprilie 1906, pe atunci existând trei linii care legau actuala Piaţă Unirii de Gara mare, de gara Velenţa, de Calea Aradului şi de grădina Rhedey, azi Parcul Bălcescu. De atunci, reţeaua s-a extins, ajungând în noi cartiere, capacitatea de transport a crescut, iar vehiculele au tot fost înlocuite. La începutul anilor 1990, în oraş circulau câteva zeci de tramvaie cu remorcă produse de Electrometal Timişoara.
Deschisă traficului feroviar în anul 1860, gara din Oradea a fost, întâi, staţie terminus pentru trenurile dinspre Budapesta, iar apoi o oprire importantă pe traseul către Cluj şi Braşov. După mai mult de o sută de ani, zeci de garnituri continuau să oprească în oraş, conform mersului trenurilor valabil pentru vara anului 1981.
Râde iarăşi primăvara, peste câmpuri, peste plai. Veselia umple ţara, c-a venit Întâi de Mai! În comunism, marile sărbători naţionale şi internaţionale erau asimilate propagandei de partid, astfel că, la fiecare început de sezon cald, Ziua Muncii şi Ziua Tineretului erau marcate cu fast, parade, spectacole şi ode închinate regimului.
Acum 40 de ani, în primăvara anului 1981, topirea zăpezilor şi ploile au dus la creşterea masivă a debitului Crişului Repede. În după-amiaza zilei de 12 martie, forţa apei a fost atât de puternică încât a dus la ruperea unei pile a podului Decebal, construit în anul 1913. Două treimi din pod s-au înclinat periculos, tocmai când era traversat de un tramvai şi un camion.
În fiecare început de an, Primăria Oradea adoptă bugetul de venituri şi cheltuieli, "ghidul" prin care îşi pune în aplicare planurile. De zeci de ani, localnicii află din ziare pe ce vor fi cheltuiţi banii din impozite şi taxe. Într-un articol din luna mai 1939, Noua Gazeta de Vest a enumerat investiţiile programate şi cheltuielile aferente. Astfel, soldul veniturilor şi cheltuielilor Primăriei pe acel an era de 79,2 milioane lei, sumă căreia i se adăuga bugetul abatorului, de 2,4 milioane.
Aflat pe strada Izvorului nr. 57, Spitalul de Pneumoftiziologie tratează bolnavi de mai bine de o sută de ani. Conform Monografiei Almanah a Crişanei, din anul 1908 tratarea tuberculoşilor s-a făcut în Oradea de către o asociaţie dedicată. Spitalizarea era în barăci de lemn amenajate între vii, pe dealurile oraşului...
Cu o sută de ani în urmă, industria ospitalității creștea în părțile Bihorului, satisfăcând și cele mai rafinate pretenții. Atât înainte, cât și după Primul Război Mondial, Oradea era cunoscută pentru diversitatea și bunul gust al restaurantelor și cafenelelor locale.
În preajma alipirii localităţilor componente ale Oradiei moderne - Olosig, Oraşul Nou, Cetate şi Velenţa - urbea a cunoscut mai multe schimbări ale instituţiilor, apărând, între altele, noi entităţi de învăţământ. Conform volumului "Istoria oraşului Oradea", învăţământul preşcolar din localitate a luat fiinţă în 1850, odată cu deschiderea unei prime grădiniţe, al cărei amplasament nu se mai cunoaşte. În ultimii o sută de ani, reţeaua grădiniţelor din Oradea a tot crescut...
Primii 10-15 ani după cel de-Al Doilea Război Mondial au fost de refacere şi reorganizare. În anii ’50, în Oradea au fost dezvoltate fabricile existente, s-au modernizat străzi şi au fost amenajate spaţii de învăţământ şi culturale. Fugind de cooperativizarea agricolă, mulţi ţărani s-au mutat în oraş. Dacă în anii ’60, ’70 şi ’80 construcţia de blocuri era ceva obişnuit, din 1990 şi până la jumătatea anilor 2000, în Oradea au fost ridicate abia câteva astfel de clădiri, populaţia căutând şi construind în special case. Vezi cum e azi!
Una dintre cele mai importante artere de circulaţie pe direcţia nord-sud a Oradiei, Cantemir, era pe vremuri departe de forfota de acum. În anii ‘50, strada arăta ca un drum principal dintr-un sat oarecare, era pavată cu cuburi din piatră şi ducea către Seleuş, localitate ce nu cu mult timp înainte fusese alipită oraşului.
Cum era "lumea bună" a Oradiei în perioada interbelică şi ce preocupări aveau bogătaşii oraşului. Universul sclipitor al castei orădenilor avuţi era caracterizat, ca peste tot, prin lux şi opulenţă, fiind invidiat de marea masă a populaţiei, care critica "muştele umane" ce se plimbau "în mătăsuri şi în blănuri".
În perioada interbelică, orădenii, care aproape toți locuiau în case cu curți, dețineau mii de animale, de la cai și vaci până la porci, păsări și măgari. Firește, o parte dintre ei aveau câini. În total, în anul 1931, în oraș existau peste 800 de câini cu stăpân, iar deținerea lor era condiționată de plata unei taxe anuale. Conform unui regulament al oraşului, publicat în Monitorul comunal și citat de istoricul Liviu Borcea, orașul a fost împărțit în trei zone de taxare...
Perioada interbelică a fost frământată în Oradea din mai multe perspective, între care şi cea a schimbărilor profunde petrecute în administraţie. După dispariţia Imperiului Austro-Ungar şi includerea oraşului între graniţele României Mari în 1918, a avut loc tranziţia dinspre administraţia şi legislaţia maghiară către cele naţionale, s-au schimbat lideri şi simboluri, sarcinile şi problemele de gestionat rămânând în mare parte aceleaşi. BIHOREANUL vă arată cum s-a organizat municipiul în primii trei ani de administraţie românească.
Casa de Economii a comitatului Bihor şi-a deschis activitatea în 1 decembrie 1872, sediul său fiind într-o casă cu un singur nivel din actuala Piaţă Ferdinand. Activitatea sa a crescut, iar în trend cu modernizarea oraşului, a avut nevoie, ca multe alte instituţii, de un sediu mai încăpător. Istoricul Péter I. Zoltán a arătat, în cartea sa "Trei secole de arhitectură orădeană", că palatul aflat azi în aceeaşi piaţă, la numărul 4, a fost construit în locul vechii case, proiectul fiind întocmit de arhitectul orădean Rimanóczy Kálmán jr. Imobilul cu parter, două etaje şi un pod înalt a fost finalizat în anul 1907.
După 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, autorităţile şi presa au evitat să mai folosească denumirea de Crăciun, aşa cum şi Moş Crăciun a dispărut din peisaj, fiind înlocuit de... Moş Gerilă. În schimb, "pomul de iarnă" şi darurile au rămas, iar anual, decembrie era "luna cadourilor" şi a "sărbătorilor de iarnă"...
Personalitatea lui Iustin Popfiu se încadrează în cea a cărturarilor ardeleni de secol XIX, care au răspândit învățătură în locurile natale și nu numai. S-a născut în 23 octombrie 1841 în Dijir, comitatul Bihor, a urmat școala primară în Baia Mare, liceul în Oradea, iar studiile superioare în teologie în cadrul institutului Sf. Varvara din Viena. A fost preot greco-catolic, hirotonit în anul 1863, în anul următor începând să predea limba și literatura română și religia în liceul Premonstratens din Oradea.
Una dintre cele mai interesante construcţii ridicate în Oradea în perioada comunistă se află în cartierul Ioşia-Nord, în spatele Arenei Antonio Alexe. Având subsol, parter şi etaj, iar faţada decorată cu basoreliefuri reprezentând tineri în veşminte lungi dansând, clădirea a fost între ultimele apărute în cartier, la începutul anilor ’80.
Românii își votează parlamentarii după sistemul universal abia de la Marea Unire încoace. În primele alegeri legislative din România Mare, de acum mai bine de 100 de ani, bihorenii au trimis în Parlamentul de la Bucureşti spuma elitei intelectuale locale, în frunte cu avocatul orădean Aurel Lazăr.
Existența resurselor de apă termală în subsolul zonei Oradea a creat oportunități, între care înființarea Băilor Felix și a Băilor 1 Mai, dar a născut și idei îndrăznețe, precum transformarea unei părți a orașului în stațiune balneară. Ea a fost prezentată în presa locală în iunie 1973 de către arhitectul Carol Orban, președintele comisiei permanente pentru arhitectură și sistematizare a Oradiei.
Iubitorii de artă au la dispoziție, începând de vineri, 13 noiembrie, o nouă expoziție deosebită la Muzeul Țării Crișurilor. Este vorba despre expoziția personală a artistei Kerekes Gyöngyi, un ansamblu de lucrări reprezentative din ultimele trei decenii ale artistei, grupate sub genericul „Trepte interioare”.
La zece ani după apariția primelor blocuri, când deja era locuit de circa 20.000 de persoane, cartierul Rogerius, Zona de Vest cum era numit atunci, avea încă numeroase lipsuri și probleme. Le semnalau ziarele locale în 1970, în urma unor dezbateri cu reprezentanții întreprinderilor de comerț, construcții și prestări servicii. De pildă, colectarea deșeurilor se făcea anevoios, aveau loc distrugeri ale bunurilor publice, iar molozul rezultat din construcții zăcea între blocuri multă vreme după închiderea șantierelor.
Universitatea din Oradea s-a născut pe locul unei foste „pepiniere” de oameni ai armelor, Școala de Jandarmi, instituţie care a pregătit absolvenţi timp de aproape 60 de ani. Veche de peste 170 de ani, Jandarmeria bihoreană a avut un centru de pregătire relevant la nivel european, care în ultima perioadă a stăpânirii austro-ungare producea anual sute de absolvenți.
Șahul de amatori s-a manifestat în Oradea în perioada interbelică, în special în cafenele, baruri și cluburile din centru. Profesionalizarea acestui sport a început, însă, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial. În cartea dedicată istoriei sportului în Oradea, Demjén László arată că în 1945 mai mulți șahiști orădeni au luat inițiativa organizării de competiții profesioniste, iar perioada 1945-1970 a fost una dintre cele mai bune pentru șahul local.