Oraș în creștere, Oradea interbelică a avut de gestionat venituri și cheltuieli fluctuante. Schimbările administrative din perioada interbelică au frânat oportunitățile de dezvoltare, autoritățile colectând cu dificultate fonduri și trebuind să se concentreze pe rezolvarea treburilor urgente.
Primăria Oradea avea numeroase probleme în perioada interbelică, funcționa inconsecvent și era afectată de bătăliile politice. Reorganizată sub auspiciile legilor românești după 1918, administrația orădeană a avut de înfruntat crize economice, necesități edilitare și scandaluri politice și penale, la începutul anilor 30 explodând chiar și un scandal de fraudare a bugetului local.
La finalul anilor 1990, starea drumurilor din oraș era destul de rea, mai ales din cauza proastei întrețineri, iar după terminarea iernilor, din cauza sării aruncate pentru topirea gheții. În luna mai 1998, la câteva luni după încheierea sezonului rece, gropile încă puteau fi văzute pe zeci de străzi. Ziarele dădeau exemplu străzile Constructorilor și Constantin Brâncuși, unde șoferii preferau să circule pe trotuar!
.jpg)
La finalul anilor 1950, în Oradea se construiau puține blocuri, chiar dacă cererea era foarte ridicată, impulsionată de migrația dinspre sate. Una dintre zonele unde se ridicau apartamente era intrarea pe strada Constantin Parhon, ulterior Calea 1 Mai, azi Mareșal Alexandru Averescu. Terenul avusese puține construcții, acolo funcționând pe vremuri o fabrică de spirt. Primele patru blocuri, cu 168 de apartamente, destinate în parte milițienilor, au fost construite în 1959-1961, proiectanți fiind L. Kiss și Cornelia Costache.
.jpg)
În perioada interbelică, Oradea și județul Bihor au fost de mai multe ori pe agenda familiei regale. Regele Ferdinand I, Regina Maria, Carol - atât în calitatea de Principe moștenitor, cât și în cea de Rege - și Principele Mihai au trecut prin aceste locuri pentru momente festive, dar și în inspecție ori chiar... din întâmplare.
.jpg)
În 20 aprilie sunt marcați 105 ani de la intrarea Armatei române în Oradea, moment de profunde semnificații politice și statale. Încheierea Primului Război Mondial, fuga bolșevicilor, care au terorizat orădenii și bihorenii în primăvara lui 1919, și integrarea orașului și a unei părți a județului în Regatul României au schimbat soarta acestor teritorii. BIHOREANUL vă introduce în atmosfera vremii...
În aprilie 1938, corespondentul orădean al ziarului Universul constata existenţa unor diferenţe edilitare majore în centrul oraşului. Cele două pieţe centrale, Unirii şi Regina Maria (azi Regele Ferdinand I) erau elegante, având în centru câte un monument: statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I şi, respectiv, pe cea a Reginei Maria.
În anii 1970-1980, în Oradea și în orașele bihorene, persoanele care voiau să participe la diferite cursuri de cultură generală și dezvoltare personală aveau la dispoziție așa-numitele Universități Cultural-Științifice. Deși nu erau instituții de învățământ propriu-zise, ci erau numite pompos „universități”, acestea ofereau o sumedenie de cursuri pentru toate categoriile de persoane.
După 1944, presa din Bihor, ca în toată țara, a intrat în slujba Partidului Comunist, fiind transformată din „câinele de pază al democrației” în instrument de propagandă. Până la Revoluția din decembrie 1989, în județ au fost editate doar două ziare, cotidienele Crișana și Fáklya, ambele urmărite atent de Cenzură, analizate, lăudate și criticate de către autoritățile locale, dar departe de ceea ce și-ar fi dorit publicul larg.
Internaționalizarea legăturilor administrațiilor locale și ale instituțiilor de învățământ era practicată și acum o sută de ani. În vara anului 1927, 40 de profesori și studenți din SUA (foto) au vizitat Europa Centrală, trecând prin Viena, Budapesta, dar și Oradea, în luna iulie, prima oprire în turneul din România.
Una dintre cele mai importante artere din oraș, care asigură circulația prin nordul actualului cartier Rogerius, este bulevardul Ștefan cel Mare. Pe vremuri, era calea spre fostul sat Episcopia Bihor, un drum mic aflat dincolo de gara centrală, mărginit de câmpuri și de calea ferată dinspre Borș. El apare pe hărțile Oradiei în perioada interbelică, când a început urbanizarea.
Alimentarea cu electricitate a Oradiei a început în anul 1903, când a fost dată în folosință Uzina Electrică, aflată pe actuala stradă Griviței, în locul Pieței Cetate de azi. În anii 1920, ea furniza curent electric atât orașului, cât și satului Seleuș și băilor termale de lângă Sânmartin, rețeaua extinzându-se apoi în Ioșia și Episcopia.
Organizarea administrativ-teritorială a Bihorului s-a schimbat în funcție de vremuri, de apartenența statală și de politicile administrative. Județul Bihor există, în forma actuală, de 56 de ani, ca urmare a „revenirii” regimului comunist la structura interbelică de împărțire a României.
Clădirea cu parter şi două etaje de pe strada Postăvarului nr. 2, colţ cu strada George Coşbuc, este uşor observabilă din Piaţa Ferdinand, fiind cap de perspectivă de-a lungul străzii Teatrului. Se numeşte casa Salamon Goldstein, după numele comanditarului. Imobilul a fost proiectat în anul 1911 de către arhitectul Sztarill Ferenc, cu parter comercial (magazin de textile), două etaje cu apartamente, de 3, 4 şi 5 camere, şi o spălătorie în mansardă.
Acum 50 de ani, zona cunoscută în Oradea drept „centrul civic” era un microcartier cu locuințe, spații comerciale, autogară și străzi mici, precum Cele Trei Crișuri, Heinrich Heine și Iancu de Hunedoara, ultima intrând direct în poarta de vest a Cetății. Pentru că zona devenea tot mai aglomerată, fiind și o intersecție a tramvaielor, la începutul anilor ‘70 s-a vorbit despre sistematizarea ei, astfel încât să fie mai ușor circulabilă.
Calea ferată Episcopia-Bihor - Cluj-Napoca, intrată de curând în modernizare și electrificare, are o istorie de peste un secol și jumătate. În Bihor au fost construite sute de kilometri de cale ferată încă din vechiul Imperiu Austro-Ungar, inclusiv de o companie de anvergură mondială, care a mai realizat rețele feroviare și în SUA, Brazilia și India, piatra de temelie a Gării din Oradea fiind pusă de însuși împăratul Franz Iosef.
În anii 2000, numărul mașinilor din Oradea a crescut mult mai repede decât cel al locurilor de parcare. Cea mai simplă soluție a fost amenajarea unor zone de staționare pe terenurile virane, dar nu și în zona centrală, unde disponibilitățile erau limitate. În 2006, Oradea avea 8.000 de locuri de parcare și peste 50.000 de mașini.
Filarmonica orădeană a ajuns la Centenar, bazele fiindu-i puse în perioada când, alături de instituții și organizații maghiare și evreiești, au apărut și cele românești. Unul dintre obiectivele asociațiilor culturale locale din urmă cu un secol a fost întemeierea unei Filarmonici, sub forma unei orchestre particulare, acestea având la un moment dat și ambiția de a înființa o Operă și chiar un Conservator la Oradea.
Perioada interbelică a fost una foarte zbuciumată economic, Oradea acelei vremi fiind tulburată de numeroase greve, uneori ațâțate de socialiști și comuniști. Conflictele de muncă au fost constante atât în anii de criză, cât și în cei de relativă prosperitate, declanșând greve pentru majorări de salarii și reducerea zilei de muncă până și chelnerii, care au cerut, în schimb, și desființarea... bacșișului.
Oradea fiind un oraș în cea mai mare parte de case, desigur că iarna încălzirea se făcea cu lemne, existând și o piață de unde localnicii se puteau aproviziona. Despre termoficarea centralizată a început să se discute în timpul construirii apartamentelor de lângă Parcul 23 August (azi 1 Decembrie)...
Acum aproape 60 de ani, nevoile Oradiei erau multe și greu de rezolvat. O anchetă a ziarului România liberă la Sfatul popular (Primăria de atunci) arată cum erau tratate unele necesități. Locuitorii cartierului Ioșia, de pildă, aveau probleme cu drumurile din cartier, pline de gropi, fără trotuare, impracticabile la orice ploaie mai mare.
În anii 1920, în Oradea funcționa, deja de 140 de ani, o Academie de Drept, care pregătea specialiști pentru domeniul juridic și administrația publică, având câteva sute de studenți anual, unii veniți din afara orașului și a județului. În 1927, Academia era într-un vârf de activitate, discutându-se chiar de transformarea ei în universitate.
Tehnologia iluminării spaţiului public din Oradea s-a schimbat de mai multe ori în deceniile trecute. În anii 1950, pe străzile principale şi în parcuri erau montate corpuri de iluminat cu tuburi fluorescente, aşezate pe stâlpi de tip "banană" şi lampadare.
Dezvoltată pe Crișul Repede și traversată de mai multe pârâuri, Oradea a devenit în timp un oraș al podurilor. De câteva sute de ani, orădenii au trecut de-o parte și de alta apele ce scaldă orașul, pe poduri din lemn, din fier, apoi din beton, întâi la pas și cu trăsura, mai apoi cu vehicule motorizate. BIHOREANUL vă spune poveștile lor...
Unul dintre cele mai vechi cinematografe din Oradea a fost amenajat în Palatul Vulturul Negru. Sala Mare, concepută ca una de teatru, are intrarea dinspre strada Independenței și este dispusă pe două niveluri, cu decorații ce cuprind razele soarelui pe cupolă și un bandou de triunghiuri masonice cu 12 registre, simbolizând lunile anului. Printre motivele geometrice și florale se află lira, totodată ieșind în evidență vulturii...
Transportul în comun cu autobuze din Oradea se făcea, la finalul anilor 1990, pe opt linii urbane și altele preorășenești, cu DAC-uri și Ikarus-uri, vechi. În 1997, pentru a înlocui din ele, regia de transport a închiriat 10 autobuze Renault din Belgia pe o perioadă de 3 ani. Li s-au adăugat 8 autovehicule articulate fabricate de societatea franțuzească Heuliez, aduse în decembrie 1997, dar folosite puțin, din cauza chiriei ridicate...
Oradea și împrejurimile sale s-au dezvoltat și datorită belșugului de ape care străbat zona. Încă din Evul Mediu, Crișul Repede și numeroasele pârâuri au fost folosite în scopuri economice, pentru morărit, transportarea mărfurilor și în scopuri curative, în prezent majoritatea fiind acoperite de cartierele înființate de-a lungul vremurilor.
Istoricul Mircea Pașca arată că pârâul a fost întubat în anii 1912-1913 de firma lui Izsó Rozenberg pe un traseu scurtat. Astfel, de la calea ferată, canalul a fost îngropat prin spatele caselor cu numere pare de pe strada Doja, continuând pe sub bulevardul Magheru, pentru a se vărsa în Criș lângă vechiul pod Báross, azi Dacia. O primă urmare a fost crearea unei noi străzi, paralele cu Doja, azi partea nordică a străzii George Enescu.
Colțul străzilor Patrioților și Moscovei oferă un mic spectacol secession inspirat din folclor, prin două clădiri ridicate de Emil Adorján, unul dintre proprietarii Palatului Vulturul Negru. Arhitecții caselor Adorján I și II au fost Komor Marcell și Jakab Dezső, iar antreprenor Szarill Ferenc...
Ideologia comunistă a atras în Bihor, în perioada interbelică, adepţi vrăjiţi de perspectiva unei societăţi egalitariste. În Oradea a funcţionat una dintre cele mai importante celule comuniste din România interbelică, condusă de minoritari evrei şi maghiari, care activau în ilegalitate, după ce mişcarea a fost interzisă fiindcă milita pentru alipirea Basarabiei la URSS.