Imediat după căderea regimului comunist, piața auto s-a schimbat: tot mai mulți români și-au cumpărat mașini proprietate personală. Drumurile și parcările nu erau pregătite pentru creșterea traficului, iar mulți orădeni au constatat că nu prea aveau ce face cu mașinile, din cauza costurilor și a pieselor de schimb greu de găsit.
Cartierul orădean Nufărul este compus din două "sub-cartiere", corespunzătoare etapelor de dezvoltare. Nufărul 1 se află pe partea stângă a străzii cu acelaşi nume, în direcţia ieşirii din oraş, iar Nufărul 2 pe partea dreaptă.
Peisajul publicistic orădean a fost schimbat de Marea Unire din 1918, în urma căreia ziarele şi revistele româneşti s-au înmulţit şi diversificat. În perioada interbelică, în Oradea şi Bihor au apărut cele mai multe publicaţii, de la cotidiene axate pe ştiri şi reviste de cultură şi literatură, până la periodice editate de bresle, de episcopii şi de cele mai importante şcoli, iar gazetarii aveau propriul Club.
Imobilul, construit la stradă, cu o curte interioară, se aseamănă unora din Budapesta proiectate tot de Vágó, dar şi cu unul din Subotica, faţada fiind influenţată de Secessionul vienez, căruia i-au fost adăugate elemente de artă populară în ornamentaţia interioară, pe streaşină, burlane şi jardinierele ferestrelor...
Încheierea iernii, creşterea zilei şi a temperaturii era prilej, acum mai bine de 50 de ani, pentru organizarea, de către autorităţi, a "lunii curăţeniei". În aprilie 1967, de pildă, ziarul Crişana prezenta stadiul lucrărilor la care participau lucrătorii din salubritate, muncitori şi alţi oameni, în cadrul "muncii patriotice".
De la politică și economie până la societate și viața de zi cu zi, anii 1950 au fost o perioadă de transformări majore în comunitatea locală orădeană, efecte ale consolidării regimului comunist.
Circulaţia cu autobuze prin Oradea a crescut pe măsură ce oraşul s-a extins. După 1970, ele deserveau cartierele noi şi platformele industriale, dar şi gara, centrul şi alte zone intens frecventate. De aceasta se ocupa Întreprinderea Judeţeană de Transport Local, care folosea autobuze simple şi articulate, atât modele autohtone Dac, cât şi Ikarus.
În anul 1919, când Oradea a intrat oficial între graniţele României Mari, în oraş nu existau monumente privind istoria şi cultura românească, oraşul fiind majoritar maghiar. Abia în perioada interbelică, cu eforturi, au apărut astfel de edificii în spaţiul public.
Cu şapte decenii în urmă, Bihorul fierbea. Instalat de puţin timp, regimul comunist profita de puterea sa deplină pentru a transforma radical recent proclamata Republică Populară Română. Epurările în administraţie înlocuiseră specialiştii din instituţii cu tovarăşi loiali Partidului Muncitoresc Român (PMR), iar din 1948 începuse naţionalizarea fabricilor, minelor şi a tuturor celorlalte mijloace de producţie. Urmau terenurile agricole...
Construit în începutul anilor 1900 ca o galerie comercială similară celei din Milano, Pasajul Vulturul Negru a rămas, timp de decenii, un ansamblu cu funcţiuni comerciale. În anii ‘70-‘80, aici se găseau mai multe magazine, de produse alimentare, confecţii, mobilă, porţelan, tutungerie, consignaţie, cofetărie. Deşi mulţi orădeni frecventau locul, presa locală arăta că el nu era întreţinut bine.
Pentru îmbunătăţirea nivelului de trai al orădenilor de la începutul secolului XX, autorităţile au creat, apoi au extins serviciile publice şi au modernizat spaţiul public. Canalizarea a fost una dintre ele, iar în primii ani interbelici ea se realiza după sistem divizionar. Astfel, apele de ploaie se scurgeau în Crişul Repede şi în pârâurile Peţa şi Paris, ultimul fiind canalizat în zona străzilor George Enescu şi Magheru în anul 1913 (foto).
În începutul secolului XX, cartierul Olosig se afla în marginea oraşului, iar cimitirul (numit Nagy Temetö - Cimitirul Mare) era în capătul său nordic. În deceniile următoare, oraşul s-a dezvoltat, iar în jurul cimitirului s-au construit cartiere de case. În perioada postbelică, locul lor a fost luat de blocuri, dezvoltându-se cartierele Rogerius şi Olosig, astfel că zona a rămas una închisă.
Sovietizarea din primul deceniu după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a impus în Bihor transformări profunde în viaţa publică şi în cea a oamenilor de rând. La fel ca în întreaga Republică Populară Română, fabricile şi magazinele au fost naţionalizate, ţăranilor le-au fost luate pământurile, iar organizarea administrativă a fost refăcută după model URSS, judeţul Bihor mărindu-se cu o zonă din Sălaj şi devenind regiunea Crişana.
Acum 50 de ani, când erau mult mai puţine maşini, reţeaua de străzi a Oradiei era totuşi insuficient dezvoltată. Lipseau marile bulevarde, iar artere precum Cantemir - Nufărul erau mici, cu câte o bandă pe sens.
Căderea regimului comunist a fost primită cu entuziasm de români în ultimele zile ale anului 1989. Cum era perioada sărbătorilor de iarnă, voia bună a fost cu atât mai mare. Noaptea Anului Nou 1990 ar fi trebuit să se desfăşoare precum cei anteriori, TVR pregătind din timp emisiunea specifică, plină de cântece, poezii şi urale dedicate conducătorilor statului. Revelionul 1990 a stat însă sub semnul eforturilor de aprovizionare a magazinelor...
În perioada interbelică, Oradea avea o economie complexă, bazată nu doar pe o industrie dezvoltată, ci şi pe un sistem comercial divers. Reţeaua comercială din Oradea satisfăcea cele mai variate şi pretenţioase gusturi şi necesităţi, magazinele şi târgurile oferind clientelei produse de tot felul, de la mărfuri comune şi ieftine la cele de lux aduse din import.
În începutul anilor 1990, clădirile din centrul Oradiei, publice şi private, se aflau într-o stare mediocră, nefiind renovate chiar de decenii. Majoritatea faţadelor erau degradate şi, având în vedere că oraşul abia ieşise din perioada comunistă, în care s-au făcut economii drastice de energie electrică, nicio clădire nu avea iluminat arhitectural.
Tradiţia asociaţiilor şi a fundaţiilor culturale, care promovau felurite învăţăminte către populaţie, are rădăcini în Bihor încă din perioada interbelică. Timp de peste două decenii, Asociaţia Cele Trei Crişuri s-a ocupat de răspândirea ştiinţei şi culturii, mai cu seamă româneşti, în rândul bihorenilor.
Muzeul Militar orădean funcţionează în clădirea din Calea Armatei Române 24/A, construită în 1895 în stil secession vienez. Cu parter şi un etaj, incluzând spaţii generoase, inclusiv o sală de bal, aceasta a fost folosită de armata austro-ungară pentru birouri şi diverse spectacole, militarii neavând posibilitatea de a participa la activităţi culturale în oraş...
Odinioară numită Piaţa Veneţia, cunoscută şi ca Templom Tér, zona publică din vecinătatea Căii Clujului şi din faţa bisericii romano-catolice Neprihănita Zămislire a trecut prin puţine modernizări, deşi poate fi considerată un centru de cartier.
Turismul de recuperare medicală din Bihor se poate mândri cu mai multe baze de tratament cu tradiţie. Băile Tinca, una dintre cele mai vechi şi cunoscute staţiuni balneo-climaterice din judeţ, are o poveste de generaţii, începută în secolul XIX şi devenită înfloritoare sub regimul comunist, când ajunsese la 4.000 de vizitatori pe an.
Ridicate în anii 1960-1980, cartierele de blocuri din Oradea au fost concepute cu puține locuri de parcare, clădirile în sine neavând, decât cu foarte puține excepții, garaje subterane sau la parter. După 1990, odată cu sporirea numărului mașinilor personale, a crescut și nevoia de astfel de zone de oprire lângă domiciliu. Prin urmare, în începutul anilor ’90, Primăria a concesionat numeroase spații dintre blocuri pentru construirea de garaje individuale cuplate... Ce s-a întâmplat mai departe cu ele?
Inaugurată în 1906, reţeaua locală de tramvaie a trecut prin mai multe schimbări, prin diverse extinderi şi restrângeri. În perioada postbelică, una dintre cele mai bune perioade a fost între 1981-1984. În 1980, linia de tramvai 1 care lega centrul oraşului de cartierul Rogerius se oprea în faţa spitalului de copii, bucla de întoarcere fiind în faţa pieţei agroalimentare.
Unul dintre cei mai grei ani ai Oradiei a fost 1944: început între graniţele Ungariei horthyste, încheiat în bătaia puştilor şi sub incertitudinea apartenenţei teritoriale. În plin război, oraşul a pierdut populaţia evreiască deportată în lagărele naziste, a fost bombardat într-un raid american, a fost "pasat" dintr-un stat în altul şi, în final, ocupat de sovietici.
În epoca modernă, Oradea se dezvolta atât economic, cât şi cultural, unul dintre domenii fiind cel literar, inclusiv dramatic. Unul din scriitorii importanţi ai oraşului în secolul al XIX-lea a fost Szigligeti Ede. Pe numele său real József Szathmáry, s-a născut în Olosigul Oradiei în 8 martie 1814. S-a pregătit ca inginer, însă pasiunea pentru teatru l-a atras spre a juca pe scenele din Budapesta în tinereţe.
Mărturii importante ale trecutului Ţării Crişurilor au fost dezgropate, restaurate şi expuse publicului larg, în cadrul unei noi expoziţii temporare. Organizată de Muzeul Ţării Crişurilor împreună cu Direcţia Judeţeană pentru Cultură Bihor şi Consiliul Judeţean Bihor, aceasta aduce în atenţia pasionaţilor de arheologie şi celor interesaţi de istoria locală artefacte din Oradea şi mai multe localităţi bihorene.
Cartierul Nufărul a apărut în urma alipirii şi sistematizării vechiului sat Seleuş. Primele blocuri au apărut aici puţin după 1975, practic în mijlocul zonei de case. Treptat, noi apartamente au fost ridicate către străzile Nufărului, Morii şi Noica. În septembrie 1975, în noul cartier locuiau circa 1.000 de persoane, până în finalul anului numărul având să se tripleze...
Povestea unuia dintre primii militanţi bihoreni pentru emanciparea românilor sub stăpânirea habsburgică în secolul XIX. Născut la Sânnicolau Român într-o familie de plugari, Nicolae Jiga s-a remarcat ca tenace susţinător al educaţiei şi culturii româneşti din Bihor, într-o perioadă în care populaţia majoritară era marginalizată.
Construite pe sub bulevardele aglomerate în anii ’70-’80, pasajele pietonale din Oradea au rolul de a facilita trecerea în siguranţă a pietonilor de pe o parte pe cealaltă a carosabilului. Deşi utile, pasajele nu erau întreţinute, nici imediat după darea în uz, nici în anii de după...
În Oradea interbelică transportul persoanelor se făcea, în principal, nemotorizat, excepţie făcând tramvaiele şi puţinele automobile. Pentru deplasări la comandă şi comode se foloseau birjele, ce staţionau în locuri stabilite din zonele aglomerate, doar că un birjar bun era greu de găsit. La începutul anilor ’30, ziarele locale prezentau cazurile clienţilor care au descris drumul cu birja ca pe nişte experienţe neplăcute.