Artiști și pasionați de frumos s-au întâlnit joi seară în sediul Muzeului Țării Crișurilor pentru a marca o nouă ediție, cea cu numărul șapte, a Expoziției naționale de artă naivă din România. Manifestarea este parte a Festivalului Național de Artă Naivă, organizat de Asociația Artiștilor Naivi din România împreună cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor.
Cunoscut seniorilor din cultura bihoreană, precum și celor din literatură și dramaturgie, Dumitru Chirilă a fost unul dintre cei mai cunoscuți gazetari și oameni de teatru din Oradea de după 1960. Cele aproape o mie de cronici teatrale ale lui Dumitru Chirilă sunt și azi de găsit în arhivele revistelor, ele putând oricând fi de folos în scrierea unei istorii a teatrului orădean.
Vineri, Muzeul Ţării Crişurilor a încheiat mini-seria prezentărilor noilor expoziţii de bază cu cea de arheologie şi istorie, precum şi cea de istorie a instituţiei. Evenimentul a avut loc în continuarea celor din ultimele săptămâni, când presa a fost invitată să descopere Lapidariul şi expoziţia de Ştiinţele Naturii.
Ferestrele erau mai mici la parter, deschise tot câte două, iar la etaj erau mari şi decorate cu ancadramente orizontale deasupra. Iniţial, clădirea a avut un singur etaj, dar în timpul renovării din 1930 i-a mai fost adăugat unul. Atunci, imobilul a fost achiziţionat de Guvern pentru a fi transformat în sediul Institutului Notre Dame de Sion, filiala Oradea...
Dictatul de la Viena din cel de-al Doilea Război Mondial a "rupt" în două judeţul Bihor, o parte rămânând în România, alta fiind cedată Ungariei. Cu ajutorul Germaniei lui Hitler şi Italiei lui Mussolini, Ungaria lui Horthy a ocupat nordul Bihorului, cu Oradea inclusă în acest teritoriu, alungând populaţia românească şi distrugând statuile ce marcaseră oraşul după Marea Unire.
Episcopia Ortodoxă a Oradiei împlineşte 100 de ani de la reînfiinţare, sub conducerea lui Roman Ciorogariu. După Marea Unire din 1918, comunitățile ortodoxe din Transilvania s-au revigorat şi şi-au clădit instituţii care în perioada interbelică aveau să contribuie substanţial la educarea populaţiei româneşti, majoritare în provincie.
Strada Vasile Alecsandri a fost întotdeauna o zonă de interes a centrului Oradiei. Este una dintre cele mai vechi străzi ale "oraşului nou", iar la începutul secolului XX purta numele Zöldfa (Arborele Verde). Denumirea nu venea de la aspectul străzii, care de altfel nu avea niciun copac, ci de la hanul aflat la jumătatea sa, care avea camere unde se cazau drumeţii, iar la parter o cârciumă.
Concursul pentru proiectarea ştrandului, amplasat de la început pe malul Crişului, s-a încheiat în 1930, când Primăria a premiat două proiecte ale unor ingineri orădeni, alese din 19 propuse. Criza economică a amânat planurile de milioane, iar proiectul a generat scandal în presa locală pe considerentul costurilor umflate. Până la urmă, construcţia s-a realizat, iar ştrandul a fost deschis pe 1 iulie 1934.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după finalizarea lucrărilor de construire a Catedralei Romano-Catolice și a Palatului Episcopal Romano-Catolic (Palatul Baroc), în jurul clădirilor a început amenajarea unei grădini. Conform hărților vechi, parcul a fost, la început, amenajat în spatele și lateralul nordic al Palatului episcopal. După un secol, în 1887 zona verde se extinsese și în fața clădirii...
Implementată mulţi ani, reforma agrară a însemnat, pe lângă împroprietărirea ţăranilor, distribuirea de locuri pentru case. În perioada interbelică, Oradea s-a extins cu noi cartiere de sute de case, ele generând un spor semnificativ de populaţie, datorat migrării la oraş a multor familii româneşti din judeţ. BIHOREANUL vă arată cât de greu s-au născut aceste cartiere şi cum au schimbat ele demografia.
În perioada interbelică, Oradea avea câteva parcuri intens frecventate de către localnici, ca locuri de promenadă şi de petrecere a timpului liber. Dar întreţinerea lor era dificilă, lucru evidenţiat într-un raport, făcut la patru ani de administraţie aa consilierului local Virgil Givulescu, publicat în 1938. Aici se preciza că "la 1 martie 1934, toate parcurile, aleele şi străzile de pe teritoriul Municipiului Oradea erau într’o complectă părăsire", dar şi că din 1927 şi până în 1933, fiind criză economică, nu se mai făcuseră plantări, deşi anual se cheltuiau 2 milioane de lei pentru lucrări de întreţinere.
La mai bine de două luni după marcarea Sărbătorii Paștelui, concursul de creație pentru copii „Oul de Paște” și-a atins finalitatea: premierea participanților și expunerea lucrărilor. Concursul de creativitate a fost organizat de Muzeul Țării Crișurilor, în parteneriat cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Bihor.
Cea mai mare unitate spitalicească din Bihor, Spitalul Judeţean, funcţionează în clădirea actuală de mai bine de 35 de ani. Ideea ridicării unui nou spital a apărut în anii ’70, iar amplasamentul a fost ales pentru că era liniştit şi înconjurat de verdeaţă. Pe-atunci, în zonă nu exista niciun bloc, ci doar case cu curţi mari...
În anii ’50, în Oradea au fost amenajate mai multe baze sportive şi zone de agrement; între ele, noul Stadion al Tineretului, malurile Crişului, Orăşelul Copiilor, dar şi Stadionul Voinţa. Amplasată între străzile Bariţiu şi Academiei, baza sportivă a fost construită şi inaugurată în noiembrie 1955, "în cinstea celui de-al doilea Congres al P.M.R.", cum menţionau ziarele vremii.
Perioada comunistă se confundă, în toată Europa de Est, cu urbanizarea şi dezvoltarea oraşelor. În România, mai ales după 1974, urbanizarea a presupus reconstruirea în mare parte a oraşelor, prin sistematizare. Oradea n-a scăpat, cartiere întregi fiind demolate şi mobilate cu blocuri şi dotări edilitare, ale căror urme adânci dăinuie şi azi. Dar totuşi, nu toate proiectele ieşite de pe planşele arhitecţilor şi urbaniştilor s-au aplicat în teren. BIHOREANUL vă dezvăluie cum ar fi putut arăta Oradea dacă regimul comunist nu ar fi căzut în decembrie 1989, ci câţiva ani mai târziu.
În ultimul secol, mai multe statui şi monumente din Oradea au fost complet eliminate sau mutate. Existenţa monumentelor publice a fost influenţată de-a lungul vremii de apartenenţa statală a Transilvaniei, de alternanţa regimurilor politice şi diversele modernizări ale oraşului.
Anii ’90 au fost plini de probleme și neajunsuri, iar transportul public local din Oradea n-a făcut excepție. Circulația tramvaielor și a autobuzelor era afectată de infrastructura defectuoasă și de starea proastă a vehiculelor. Liniile de tramvai erau vechi și nemodernizate, cu excepția celor din extinderile din anii precedenți: zona Decebal și zona Borșului. Tramvaiele, deși nu erau mai vechi de 20 de ani, ba unele aveau doar câțiva ani, erau în stare rea, chiar de dezmembrare...
Cunoscut multor generaţii de orădeni, Hotelul Parc a găzduit timp de zeci de ani turişti, călători şi personalităţi în plin centrul Oradiei. Povestea clădirii începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când pe această parcelă contele Sámuel Teleki, comite suprem al Bihorului, a ridicat un palat cu etaj în stil baroc. Cu timpul, imobilul a avut mai mulţi proprietari şi mai multe destinaţii...
După jumătatea secolului XIX, când arheologia și istoria au devenit științe consacrate, în multe orașe apăreau institute specializate în cercetarea trecutului și salvarea vestigiilor sale. Conectată evoluției occidentale în domeniu, Oradea a beneficiat de existența unei entități similare. Bazele Societăţii de arheologie și istorie a comitatului Bihor și a orașului Oradea au fost puse în anul 1872...
Unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați medici orădeni a fost doctorul Mózes Károly. A servit lumea medicală 60 de ani, timp în care a profesat, a coordonat școala medicală și a lăsat numeroase lucrări de specialitate. S-a întors în Oradea în 1945, devenind șef de departament al Spitalului de Boli Infecțioase, unde a lucrat timp de 55 de ani. Era interesat de prezent, dar și de viitor, ocupându-se, din 1948, cu organizarea și conducerea Școlii Medii Tehnice Sanitare din Oradea, devenită Liceul Sanitar „Vasile Voiculescu”.
Dacă ar fi să considerăm cartierul Rogerius drept "un oraş în oraş", atunci Piaţa Magnoliei ar fi centrul său. Aşa a şi fost concepută, acum 50 de ani. În anii 1960, strada Transilvaniei era la marginea cartierului numit atunci Zona de Vest, iar de acolo şi până la calea ferată era teren agricol. De-o parte şi de alta a drumului se aflau case, multe în stare proastă, câteva locuite de familii de romi, care creşteau animale şi circulau cu atelaje...
Adevărată "pepinieră" a Partidului Comunist Român, Uniunea Tineretului Comunist era structura în care tinerii erau înregimentaţi obligatoriu până în 1989. Odată cu primirea în UTC, tinerii erau obligaţi să urmeze o disciplină strictă şi să participe la diverse activităţi, dar mai ales să-şi facă o cultură politică şi "revoluţionară" agreată de regim.
Cartierul orădean Velenţa are o vechime de câteva sute de ani. Iniţial a fost un sat, atestat în 1291 şi care s-a numit Venecys, apoi Vico venetiis, sugerând prezenţa meşterilor veneţieni ori a negustorilor "venetici". Numele popular era Oraşul Soldaţilor (Katona Város), aici locuind soldaţi ai cetăţii Oradea.
Pe strada Louis Pasteur există mai multe clădiri care au o funcţiune spitalicească, între care şi cea de la numărul 28, care iniţial a fost sediu al Asociației Învățătorilor Români din Oradea. În Bihor, Asociația funcționa încă dinaintea anului 1892, în baza regulamentului elaborat de Consistoriul diecezan ortodox din Arad. În Oradea, a fost înființată în 1906...
Muzeul Țării Crișurilor este, pentru o vreme, gazda unui nume celebru al artei plastice universale. Picasso se deschide orădenilor prin mai bine de o sută de litografii și heliogravuri după lucrările sale.
Având în spate o istorie de mai bine de un secol, precum și aproape 500.000 de piese în patrimoniu, Muzeul Țării Crișurilor continuă să-și îmbogățească colecțiile. Expoziția „Obiecte recuperate”, deschisă miercuri, cuprinde o parte a bunurilor achiziționate în perioada 2014-2019. În acest interval, muzeul a cumpărat, din fonduri proprii, obiecte în valoare de 450.000 lei.
Recent, statele Europei de Est au marcat împlinirea a 30 de ani de la căderea regimurilor comuniste. Între cei care, în toamna şi iarna anului 1989, au ieşit pe stradă pentru a scanda împotriva comunismului au fost cehoslovacii. Muzeul Ţării Crişurilor, împreună cu Centrul Ceh Bucureşti şi Ambasada Republicii Cehe în România a vernisat, joi, o expoziţie dedicată schimbărilor din fosta Cehoslovacie.
Cartierul orădean Ioşia a apărut la sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30, ca urmare a parcelărilor pe care Primăria le-a făcut după reforma agrară. În perioada interbelică, aici au fost construite sute de case, majoritatea modeste, locuite de familii româneşti. Între cele câteva străzi mai importante, care leagă marginile cartierului, se află şi actuala stradă Barcăului.
Pe strada Mihai Eminescu, la nr. 3, lângă Palatul Apollo, se află o clădire elegantă, cu două etaje. Aparent neînsemnat, imobilul are o poveste ce gravitează în jurul banilor. Construit în anii 1922-1923 după proiectul arhitectului Spiegel Frigyes, un specialist budapestan care a activat mulţi ani la Oradea, în perioada interbelică a găzduit sediul Băncii Maghiare de Credit (Magyar Általános Hitelbank).
După mai bine de cinci decenii de regimuri autoritare, război şi comunism, Oradea trăia în 1990 primul an cu adevărat liber, în democraţie. Proaspăt ieşit dintr-o revoluţie de "catifea", oraşul de pe Crişul Repede a intrat în tranziţie cu tot felul de probleme, începând de la lipsa produselor alimentare, a apei calde şi a căldurii la proteste şi declanşarea primului val de emigrări spre Occident.